Triunghiul singurătății
Cronica la „Doctorul” de Robert Icke, în regia lui Andrei Șerban (Teatrul Maghiar din Timișoara): pentru Ruth, viața are un sens concret, prin început și sfârșit.
„Și eu, și tu suntem doar oameni”, îi spune Tiresias lui Oedip.
Adică amândoi suntem prada timpului care trece și pe care am dori să îl stăpânim, schimbând lumea… iluzionându-ne că putem schimba lumea. Că putem spune adevărul. Că putem domina destinul… Intensitatea acestui spectacol-tzunami de pe scena Teatrului Maghiar de Stat Cluj (textul lui Robert Icke, după Sofocle, în regia lui Andrei Șerban) e atât de răvășitoare, încât spectatorul se întreabă la sfârșit ce a văzut. E oare o bucată din propria sa frământare interioară, e un vis sau o halucinație revelatoare? E întâlnirea cu Sfinxul?! Sau poate că nu e nimic din toate acestea. Doar o încercare de a ne provoca spre ceea ce nu putem, de fapt, înțelege: sensul existenței.
Astfel scriam anul trecut despre Oedip‑ul pus în scenă de Andrei Șerban la Teatrul Maghiar din Cluj, pe un text al aceluiași Robert Icke (cronica integrala, aici )– cel care semnează și piesa „Doctorul” – premiera de ultimă oră a regizorului (de astă dată la Timișoara, tot la Teatrul Maghiar).
Simt nevoia să pun în oglindă cele două spectacole pentru că, și de data asta, reprezentația degajă o energie performativă copleșitoare – același tzunami emoțional și sonor, generator de stări intense. Ruth Wolff (personajul central din „Doctorul”) este un Oedip pe dos. La sfârșit, ea, Ruth, se prăbușește în interiorul unei orbiri chiar mai dureroase decât lucida trezire solitară și tragică, dar eliberatoare, a lui Oedip. Ea refuză să vadă, rămâne înghețată în rolul rigid și dezumanizat pe care și l-a autoconferit și pe care transformarea lumii îl pune la încercare fatal.
„Sunteți un om”, îi strigă la un moment dat preotul… „Sunt DOCTOR, mai degrabă”, răspunde Ruth, chiar dacă, câteva scene înainte, pronunța cu jumătate de voce: „Sunt și eu om”.
Ambele spectacole vorbesc despre libertate și singurătate. Despre dreptul de a nu lăsa ca alegerile pentru tine să le facă alții și despre imposibilitatea ca asta să nu se întâmple, de fapt. De asemenea, ele propun o meditație despre curajul de a ști că orice alegere are consecințe. Așadar, ea trebuie asumată până la capăt.
Limitele, provocările, dilemele greu de soluționat ale relației între aspirația către libertatea de alegere și constrângerile iminente ale contextelor sunt disecate scenic, aproape obsesional.
Suntem invitați să răspundem interior la o întrebare dificilă: ce acceptăm să sacrificăm pentru a fi în armonie cu noi înșine, dar și cu lumea din afară?! Suntem asaltați, prin text și interpretare, cu perspectiva condiționărilor existențiale contemporane. Constatăm impasurile individului modern de a le rezolva benefic, pentru sine.
Dacă la Oedip e destin și predestinare, la Ruth e preconstrucția rolului profesional și social pe care ea însăși și-l atribuie. Dacă la Oedip e prăbușirea în luciditate și transcenderea limitelor prin trezire, la Ruth este rezistență obstinată, oarbă, față de redefinirea mecanică și agresivă a valorilor libertății individuale. O rezistență al cărei preț, pentru ea, este autoanihilarea.
Pentru Ruth, viața are un sens concret, prin început și sfârșit. Nu întâmplător, „Doctorul” se deschide cu replici despre o autopsie și cu sentința „s-a terminat când există un cadavru”. Pentru Oedip, viața are sens prin trezire spirituală. Dar e multă singurătate în această trezire!
Ambele călătorii existențiale sunt la fel de grele.
Mutațiile etice radicale petrecute în societatea contemporană sunt cheia de boltă a celor două texte ale lui Icke. Drumul traumatic al individului către păstrarea libertății individuale, în contextul acestor mutații, este povestea pe care autorul o spune și la care Andrei Șerban aderă, zgâlțâind adânc spectatorul din pornirea naturală de a evita să se gândească până la capăt că tot ceea ce se petrece în jur este, poate, catastrofal și ireversibil. „Dacă cedăm presiunii, nu ne vom mai ridica”, spune un personaj. „Este o altfel de crucificare”, comentează un altul, în „Doctorul”, vorbind despre agresiunea pe care magma digitală, prin viralizarea informației, o poate produce asupra unui individ definit ca „țintă”.
Și eu, și tu suntem doar oameni… însă ce mai e omul, dacă el trebuie să își reevalueze și anihileze până la disoluția completă comportamentele ancestrale, preferințele și apartenențele individuale moștenite, pentru a corespunde unei noi linii de conduită colectivă impusă, în care domină stereotipii și abordări simplist ideologice?!
În fine, atât în „Oedip”, cât și în „Doctorul”, timpul e văzut ca un mister și ca o buclă, ca o spirală în interiorul căreia toate’s vechi și nouă toate, doar noi, oamenii – pentru că „suntem doar oameni” –, avem iluzia începutului și al sfârșitului. Nici Timpul, nici Iubirea nu se supun lor. Sfârșitul timpului nu există. Există doar transformare și începuturi.
În spectacolul Teatrului Maghiar din Timișoara apare și o cheie simbolică nouă, esențială, fără legătură cu spectacolul de la Cluj. Este cea a „spațiului gri” din existență. Adică acel spațiu în care doar alegerile pur subiective contează. Nu există, în spațiul gri, certitudini. Există doar un echilibru fragil și instabil, profund omenesc, în care jocurile nu sunt niciodată făcute, fiindcă ființa umană e complicată, contradictorie și imprevizibilă: „Iubim natura, dar distrugem planeta”, spune preotul, în scena finală.
Denunțarea absurdului corectitudinii politice, cu toate ramificațiile ei toxice pentru societate și comunități, își găsește sprijin în tocmai prezența acestei „zone gri”. Ruth știe tot, e singură acasă și are dreptate – cum îi reproșează tânăra sa prietenă (un băiat devenit fată). Ea neagă existența acestei zone gri. Pe tot parcursul piesei, atitudinile lui Ruth balansează între o siguranță exterioară extremă – provenită din statutul său profesional, și o vulnerabilitate absolută a ființei sale intime. Ciocnirea constantă dintre aceste două stări provoacă deznodământul. Ea nu își acceptă vulnerabilitatea, neagă paradoxurile evident subiective ale comportamentelor sale și cade pradă acestei „orbiri” dictate de condiționări exterioare autoimpuse.
Promotorii atitudinilor corecte politic neagă și ei zona gri. Dar asta nu traduce vreo periculoasă scindare interioară, ci, pur și simplu, oportunism. Ei supraviețuiesc pretinzând că zona gri nu există și angajând un joc relațional de dominație toxic, dar eficient. Climatul general devine unul în care oricine trebuie să se supună așteptărilor celorlalți, nu propriilor valori autonome și, uneori, contradictorii. Lumea în alb și negru a corectitudinii politice e una agresivă, bazată pe a judeca și a-i exclude pe cei care nu fac așa ca tine, nu pe a gândi și accepta pluralitatea modelelor existenței! Lumea în alb și negru e lumea în care cel care țipă cel mai tare și câștigă, astfel, acoliți, obține și controlul. E o lume retorică, în care „ecusoanele” sunt câștigate prin afirmații conforme, nu prin valoare de conținut.
Spectacolul întreg navighează magistral pe oceanul acestei provocări etice și filozofice majore ale vieții de azi.
La sfârșit de reprezentație, ca și la Oedip, spectatorul e copleșit de o foarte mare încărcătură emoțională.
Te simți gata să îți trimiți toți prietenii să o vadă, pentru a împărtăși, ca și tine, din galopul emoțional, empatia cu existența personajelor, lovirea de pereții acelorași dileme, transfigurate în jocul perfect omogen al trupei. Triunghiul rotitor al decorului (Irina Moscu), plasarea personajelor în scene – cutii, ca în niște conserve existențiale, fixând momentele în secvențe cinematografice, servesc extraordinar dinamica reprezentației. Scenele sunt claustrofobe, criza se consumă înăuntrul spațiului – nu există scăpare, există doar zgomotul vorbelor care acoperă strigătul interior, există doar o rotire de spirală între interior și exterior.
Ce reușește (ca de fiecare dată, desăvârșit) Andrei Șerban este să pună carne teatrală pe cuvinte, să compună o arhitectură vie de stări și de personaje, însuflețind ideile stufoase, destul de aride, din textul lui Icke. Trupa nu are stridențe, ea se mișcă organic, pulsatil și hipnotic în transa omogenă indusă de regizor, angajând publicul într-o călătorie plină de sens.
Interpretarea lui Ruth (Bob Fülöp Erzsébet) e inspirată și foarte atent construită. Ea are sensibilitate și rigiditate, furie și resemnare, o umanitate vulnerabilă, prinsă în capcana condiționărilor mecanice de tot felul. O tensiune constantă a contradicției interioare vizitează constant și neliniștitor jocul subtil al actriței.
Energia spectacolului „Doctorul” e revelatoare și regeneratoare. Te obligă la o trezire interioară, atât de prețioasă și de necesară.
Teatrul Maghiar din Timișoara își poate felicita alegerea repertorială și trupa fiindcă, de această dată, a deschis un spațiu creativ stelar. Este ceea ce se întâmplă atunci când alegi să lucrezi cu un foarte mare artist.
Ideile ne provoacă mintea, dar arta e singura care ne poate elibera sufletele de povara trăirii fără semne de întrebare. //
Regizorul Andrei Șerban
Foto: Teatrul Maghiar din Timișoara