Corina Șuteu

Publicat în Revista 22

Indiferent cât de ineficient pe alocuri sau de asimetric poate fi un teritoriu al proiectelor culturale concrete, spațiul durabil și indestructibil care unește oamenii e cel al ideilor.

Unul dintre citatele mele preferate din „Nostalgia”, romanul lui Mircea Cărtărescu, este următorul: „Câțiva centimetri, câțiva ani, câteva mii de lei în plus, câteva cărți citite în plus, mă rog, lucruri de felul ăsta despart oamenii”…

Pe mine, această enumerare m-a invitat întotdeauna să mă întreb: bine, bine, dar atunci ce oare apropie oamenii, de vreme ce lucruri atât de aparent neesențiale, neconsistente îi despart? Am întrezărit o bucată de răspuns acum doi ani, la Timișoara, când am petrecut trei dintre cele mai interesante luni din cariera mea acordând, alături de două mai tinere colege, consultanță primăriei, în pregătirea Capitalei Culturale Europene. Zbuciumată și tulbure perioadă a fost aceea, dar din convulsiile ei am câștigat o inedită perspectivă despre importanța pe care, în orașul de pe Bega - ce sintagmă obosită! -, intelectualii o au, încă. Adică despre faptul că acolo rezistă bucuria ideilor împărtășite, fericirea gândirii, schimbul de păreri, polemica inteligentă (mare parte din ea dusă departe de ochii publici, fiindcă timișorenii au oroare de a se expune conflictual între ei).

În plus, ceea ce cred despre un subiect sau altul intelectualii din oraș pare că mai are importanță, că mai contează în ochii politicienilor, mai mult decât mi s-a arătat asta la București, la Arad sau la Cluj, ca să dau doar câteva exemple dintre orașele pe care le-am frecventat mai mult în România în anii recenți. O spun cu strângere de inimă, dar și cu admirație și, mai ales, o spun ca să constat, pe de o parte, că protectorii spirituali ai „cetății” au supraviețuit în anumite părți ale României, dar și ca să introduc ceea ce, prin rândurile de față, îmi propun să elogiez. E vorba despre Dicționarul romanului central european din secolul XX, o explorare critică solidă și o carte fundamentală, pe care Adriana Babeți a proiectat-o acum treizeci de ani și pe care, iată, a finalizat-o, în fine, în decembrie anul trecut (publicată la Editura Polirom).

Nu cred că putea să existe o coincidență mai fericită decât aceea că debutul anului european la Timișoara e prevestit de acest „buzdugan intelectual”. Prefața volumului e un studiu de o sută de pagini, impropriu și simplificator, numit introducere, care este o exegeză completă, în sine. E vorba despre un eseu critic exemplar, amplu și atent documentat, o investigație critică, istorică, filologică și sociologică, pe care autoarea o propune pentru a explica baza de pornire a selecției autorilor din dicționar și pentru a dezvălui cheia matricială a construcției acestuia. Sensibilitatea literară central-europeană se dezvăluie drept un dans constant între marginalitate și centralitate, între refuzul identificării cu un spațiu spiritual intermediar și încăpățânata rezolvare a „crizei eului” prin apartenența la o „a treia Europă”.

Ambivalența aceasta e generatoare de racordare, pe de o parte, la „marile curente culturale occidentale și, pe de altă parte, ea afirmă excepționala capacitate inovativ creativă, ca un timbru de neconfundat în concertul literaturilor lumii”. Fluctuațiile polilor de putere și disiparea rigidității frontierelor, simțul organic al unei „policentralități”- folosind termenul lui Edgar Morin -, teritorialitatea mereu schimbătoare a Europei Centrale, ca intersecție între lumi stabile, dau naștere unei literaturi multiidentitare. O literatură care se ciocnește perpetuu de teama de trecut, fiindcă trecutul e marcat de trauma violențelor istorice. Mă voi opri aici doar la enumerarea celor cinci modalități de punere în perspectivă a istoriei ca traumă, pe care Adriana Babeți le identifică la autorii selectați. Prima este aceea prin care trecutul e privit „în față”, cum notează autoarea (Ivo Andric, Liviu Rebreanu, Primo Levi, Imre Kertesz, Herta Muller, Slavenka Drakulic, printre alții). A doua este cea a mitizării și glorificării nostalgice a trecutului (Joseph Roth, Stefan Zweig, Sandor Marai). A treia, prin opoziție, a demitizării lui, prin proiectarea faptelor istorice în absurd și grotesc (Robert Musil, Hermann Broch, dar și Hasek, Gombrowicz, Tatarka). A patra, cea a retragerii din fața istoriei, a „extenuării în fața istoriei”, prezentă în personajele lui Schnitzler, Werfel, Krudy, Krleza.

A cincea, cea a „miniaturizării istoriei”, pentru îmblânzirea ei… Firește, aceste cinci puneri în perspectivă coexistă la anumiți autori și pot fi bănuite, subliminal, în straturile scriiturii tuturor. Rămâne, ca o determinantă comună, vibrația neîncrederii organice în viitor, de unde, remarcă Adriana Babeți, „frecvența utopiilor ironizate, parodiate, distorsionate, răsturnate…”.

A sintetiza și comenta critic acest dicționar e, în sine, o vastă provocare, iar exemplele date mai sus nu au alt scop decât pe acela de a naște în cititorul acestor rânduri curiozitatea de a-și procura volumul. Dincolo de importanța lui academică și culturală, stilul pasionat și seducător în care scrie Adriana Babeți, precum și exigența fenomenală a redactării fișelor de roman realizate de ceilalți autori ai volumului, sub îndrumarea ei, oferă o adevărată călătorie de plăcere în labirintul rar explorat cu atâta nesaț al literaturii central-europene.

Timișoara Capitalei Culturale Europene 2023 are, în Dicționarul Romanului Central European, un solid argument de continuitate și un neașteptat aliat în mai buna înțelegere a istoriei multiidentitare a locului. Întorcându-mă la forța intelectuală a Timișoarei, acolo unde o librărie ca La două Bufnițe este și o platformă ideală de întâlnire și de conexiune a științelor umane și artelor, acolo unde Smaranda Vultur a strâns impresionanta arhivă de istorie orală care tezaurizează memoria orașului, unde fundația Triade încerca încă din anii 1990 să lanseze, ideea fiind a Sorinei Jecza, un Observator de Politici culturale (pe care, poate, Universitatea de Vest îl va concretiza cu prilejul anului 2023), acolo unde Mircea Mihăieș își scrie monumentalele volume critice despre James Joyce și nu numai, și conduce, în același timp, revista Orizont, iar Vasile Popovici sensibilizează către umanism și francofonie generațiile de politicieni și viitori diplomați, acolo unde Mădălin Bunoiu promovează activ interdisciplinaritatea academică și Brândușa Armanca își respectă cu incondițional curaj misiunea de jurnalist, acolo unde Daniel Vighi s-a stins lăsând o moștenire civică și intelectuală celebrată public, acolo unde mulți alții - pe care nu am loc să îi citez aici - construiesc nenumărate pasarele de întâlnire prin idei și de idei, o concluzie se impune. Indiferent cât de ineficient pe alocuri sau de asimetric poate fi un teritoriu al proiectelor culturale concrete, indiferent cât de inegală și, uneori, precară este resursa materială, spațiul durabil și indestructibil care unește oamenii e cel al ideilor.

Anumite cărți închid în ele, în mod magic, țesătura unei astfel de spiritualități. Dicționarul coordonat de Adriana Babeți este o asemenea carte. Orașul Timișoara are, de aceea, deja o Capitală Culturală Europeană închisă între două coperți. Două coperți între care autoarea însăși notează că întrezărește o poartă regală…