Mr. Tambourine Man în lumea Erikăi Isac
Felul în care se organizează prioritățile vieții pe internet împiedică o ierarhizare cu discernământ și atenție a ceea ce e primordial și esențial.
La o distanță foarte scurtă, în timp, s-au declanșat pe rețelele sociale din cercul meu de persoane, care încă folosesc Facebook, două dezbateri virtuale. Prima, ca reacție la articolul profesorului Mihai Maci, „Și ce dacă nu știu?”, iar cea de a doua ca reacție la viralizarea (peste un milion de vizualizări) a clipului piesei Macarena, interpretată de Erika Isac – nume despre care eu nu auzisem nimic până ieri.
Acest șpagat al conținuturilor pe care social media ți-l oferă ilustrează perfect fractura în miezul căreia trăim prin intermediul rețelelor sociale. O fractură pe care generația mea și a celor mai în vârstă decât mine o constată cu stupoare, dar nu știe cum să o abordeze cu instrumente tradiționale, fiindcă formele de cunoaștere în care noi am fost educați au zburat pe fereastră atât de rapid, încât nu putem constata, resemnați și plângăcioși, decât efectele acestei noi realități a transmisiei conținuturilor.
Așadar, afirmațiile domnului profesor Maci, făcute „părintește” și elaborate într-un cadru de gândire care, din punctul meu de vedere, deschide, nu închide, o dezbatere, au născut comentarii pozitive, dar și multe reacții critice virulente. Asta se datorează fie faptului că toate cele spuse sunt luate „personal”, fie dorinței de a sancționa cu aplomb un mod de gândire și, poate, de exprimare, considerat învechit și neavenit în lumea harababurii mentale pline de confetti și simplism „cool” în care ne scăldăm cu toții pe Facebook.
În același timp, clipul muzical (a cărui calitate muzicală, de altfel, eu nu o identific) al Erikăi Isac e comentat elogios, drept un manifest feminist valabil și important. Mărturisesc, în paranteză, faptul că nu văd cum ar influența sau modifica în vreun fel, în bine, percepția și comportamentul bărbaților față de femei un asemenea gest, dar asta este cu totul altă discuție. Constat doar că agresivitatea tonului și simplitatea mesajului reasigură sectar pe cei – nu mă îndoiesc, de bună credință – care au impresia că orice formă de gălăgie auto-declarată drept act artistic poate schimba lumea.
Recent, pe Netflix, documentarul realizat de Martin Scorsese despre Bob Dylan are un pasaj care descrie cum artistul a reușit să scoată din detenție un boxer afro-american Rubin „Hurricane” Carter (condamnat pe nedrept printr-o manipulare a forțelor de ordine), compunând o piesă care i-a fost dedicată și militând activ pentru eliberarea lui. E impresionant să vezi și să auzi splendoarea versurilor și intensitatea magnetică a interpretării lui Dylan. Mă întreb, cu falsă inocență, oare ce efect ar fi putut avea Erika Isac într-o lume necontrolată de algoritmii social media, ci de emoția și inteligența umană, ca aceea în care trăiau în anii '70, Dylan și alți artiști ca el. Nu știm.
Ce știm sigur însă – scrie Mihnea Măruță – „e că (...) fantomele noastre digitale introduc subversiunea în această lume, și o fac în fiecare secundă și la nivel global. Ce este subversiunea? Punerea la îndoială a temeliilor pe care stă (încă) această lume. Și nu doar punerea la îndoială, ci dinamitarea și aprinderea tuturor fitilurilor posibile. Nimic nu mai e stabil (fiindcă virtualul înseamnă și pierderea localizării): nicio tradiție, nicio instituție, nicio graniță reală.(…) Nu mai există adevăruri recunoscute, ci, vorba lui Baudrillard, toate versiunile asupra faptelor devin valabile simultan. Poți să crezi că Pământul e plat și unul dintre părinții tăi să fie astronom. Poți să te îmbolnăvești de tuberculoză și să continui să crezi că vaccinurile sunt malefice. Poți să fii urmaș de victimă și să votezi urmașul călăului. Și-atunci cum să-i mai faci pe copii să fie atenți la istorie, geografie, analiză matematică sau poeme patriotice, din moment ce, fără să știe, ei asistă în rețea la spectacolul cu artificii al subversiunii?”.
Aș adăuga, cum oare să-i faci pe copii să fie cu adevărat atenți la războiul din Ucraina și la conflictul din Gaza, la istoricul Roșiei Montana, la faptul că există în acest moment drone autonome care pot ucide oameni sau, în fine, dar nu în ultimul rând, la tragica moarte a lui Navalnîi, care și-a sacrificat viața ca să apere un principiu și un drept universal.
Felul în care se organizează prioritățile vieții pe internet împiedică o ierarhizare cu discernământ și atenție a ceea ce e primordial și esențial. Atenția se diluează, se autocondiționează pentru a reacționa doar la noua viralizare, la noul clip, la noua senzație de câteva secunde, cea mai recentă, cea mai strălucitoare, cea mai trendy.
Și, după ce constatăm toate acestea, cu tristețe și îngrijorare, poate că este momentul să ne gândim pragmatic la ce ar putea fi făcut pentru a reduce fractura despre care scriam la începutul acestui articol.
O posibilitate ar fi cea sugerată în articolul lui David Brooks din The NY Times, cu titlul How to save a Sad, Lonely an Mean Society. Autorul spune că soluția este aceea de a „redescoperi codul umanist”. Îl citez: „Am devenit peste măsură de politizați și, în același timp, teribil de demoralizați, lipsiți de spiritualitate și de cultură. Alternativa este să redescoperim codul umanist. Adică să ne imersăm în studiul științelor umane, deoarece în lipsa acestora nu ne vom putea confrunta cu cea mai importantă întrebare: Cum ar trebui să-mi trăiesc viața?!”
Firește că asta se referă tot la sistemul educativ și la modul în care acesta acompaniază sau nu cunoașterea și cărei forme de cunoaștere îi dă prioritate.
Din punctul meu de vedere însă, e târziu să revenim către o educație umanistă în sens tradițional, ruptura s-a produs.
Cred că soluțiile ar trebui căutate în a construi poduri între lumea Erikăi Isac și cea a lui Bob Dylan. Între subversiunea lumii virtuale, cum o numește Mihnea Măruță, și absența exigențelor gândirii critice avizate pe care o deplânge Mihai Maci.
Nu putem continua să ignorăm succesul de public al UNTOLD și al serialelor de la Pro TV și de pe NETFLIX, impactul enorm al influencerilor de tot felul la care toată lumea are acces. Acestea merg în paralel cu desăvârșita învechire și formalizare lipsită de sens ale sistemului educativ. Or, acest paralelism este păgubos și toxic.
„La finalul zilei, învățământul nostru actual, din punct de vedere cultural, nu este despre stimularea curiozității față de lumea înconjurătoare, vastă, misterioasă și interesantă, ci despre următorul examen și următoarea diplomă. Despre semnalizarea sterilă a îndeplinirii unei alte forme fără fond în drumul către jobul stabil, atât de râvnit în conversațiile despre reușitele copilului”, scrie Mihai-Valentin Cernea.
Dacă așa stau lucrurile, ce cale de mijloc există, oare?
E clar că nu politicienii actuali, cu doctorate cumpărate sau falsificate și cu un parcurs profesional de multe ori dubios, ne vor da răspunsul. Nici administrația românească, învechită și ea, din nefericire.
Probabil că soluțiile sunt, deocamdată, insulare și „à la carte”. Educatori ca extraordinarul Doru Castaian sau ca Nicoleta Zărnescu (project based learning), sau Nicoleta Bădescu (digitalizarea educației), sau ca Felicia Ienculescu-Popovici (educație ecologică) – sunt doar câteva exemple de profesori care și-au adaptat disciplinele, au reflectat asupra felului în care, acolo și atât cât pot ei controla, educația poate fi emancipată și formatele de predare redesenate.
Până la urmă, codul umanist este despre asta, despre acel Mr. Tamburine Man din melodia lui Dylan, pe care artistul l-a păstrat în memorie drept acompaniator și facilitator al marii traversări, una în care avem nevoie de un „forget about today until tomorrow”. E foarte, foarte bun Bob Dylan. Dar în ziua de azi, Erika e virală.