Centrul de decontaminare culturală al Borkai Pavićević
Felul inerțial în care gândim ne împiedică să concepem eventualitatea schimbărilor radicale. Dar ele sunt, din păcate, posibile și, în contextul actual, probabile. Ele sunt deja în mișcare.
În 1999 eram la Paris, la o conferință, împreună cu Milena Dragicević-Sesici, una dintre cele mai remarcabile minți academice ale managementului și politicilor culturale din Europa.
Belgradul, unde ea locuia, era bombardat de trupele NATO la acea vreme, din pricina conflictului din Kosovo – e bine să nu uităm istoria recentă –, iar Milena a primit un telefon în timpul conferinței, anunțând-o că lângă casa ei căzuse un obuz. Eram cu toții acolo, europeni și noneuropeni, asistând neputincioși la ceea ce se petrecea, la șocul Milenei, la starea ei de angoasă justificată și îmi amintesc foarte bine cât de tulburător și greu de înțeles mi se părea ceea ce se întâmplă.
Locuiam deja în Franța de trei ani și nu eram capabilă, încă, să limpezesc în ce măsură prejudecățile și ideile care mi-au fost transmise de educația de acasă aveau nevoie de o serioasă radiografie critică. Eram, cu alte cuvinte, intoxicată cu ceea ce credeam că este adevărat și de neclintit despre ce este democrația și ce nu este ea, despre instrumentele pe care le ai ca să o aperi, despre teribila dinamică deterministă a istoriei, aceea care îl poate influența pe cetățean să ia decizii în funcție de orientarea puterii politice sub care se află. Mai ales, îmi era greu să ies din propriile inerții de gândire și să judec autonom. Să accept că iminența schimbărilor este ceea ce definește, de fapt, cursul istoriei.
Aseară, în drum spre manifestația pro-Europa din Piața Victoriei, observam barurile din stradă, pline de tineri și de mai puțin tineri, puhoiul de lume relaxată ieșit la plimbare sâmbătă seara, coada de la Mega Image-ul de lângă Piață, auzeam fragmente din conversațiile anodine ale celor pe lângă care treceam și, ajungând în Piața încercuită de garduri, pe care variate și frecvente mașini o ocoleau mergând în treburile lor, nu am putut să nu constat sentimentul de ruptură socială între cei pe care i-am întâlnit pe drum, șirul de mașini ocolitoare, coada intergenerațională de la Mega și acea insulă înflăcărată de ideal din Piață.
Între timp, pe feed-ul meu de Facebook treceau în paralel imagini de la avalanșa de nestăvilit a demonstrațiilor concomitente cu cea de la București, de la Belgrad. Masa de demonstranți din capitala Serbiei a făcut ca amintirii despre Milena să i se alăture imediat o alta, intensă, legată de această dată de Borka Pavicević.
Imediat după căderea comunismului și dezmembrarea fostei Iugoslavii, Borka Pavićević – remarcabila voce în dramaturgie, jurnalism și activism – a înființat la Belgrad organizația numită: „Center for Cultural Detox/Centrul pentru decontaminare culturală”. Este una dintre organizațiile societății civile postcomuniste care este, până astăzi, profund relevantă.
Borka înțelesese imediat ceva ce unora dintre noi, în acest spațiu balcano-central european, ne-a luat o vreme destul de lungă să pricepem. Cultura poate fi întotdeauna „contaminată” de ideologii, de idei care închid, nu deschid drumul către libera exprimare. De aceea, cultura este un ideal transmițător, poate cel mai puternic, al valorilor libertății și cei care cred în ele trebuie să vegheze asupra spațiului artelor și să-l decontamineze constant, să îl protejeze de virușii ideologiilor.
În 2010, la Amsterdam, cu prilejul unui important premiu pe care îl primea de la Fundația Europeană pentru Cultură, Borka Pavićević declara: „Să spunem că poți experimenta totul, toate deodată, întregul spectru de la internaționalism la multiculturalism și diversitate culturală. Nu trebuie să mergi nicăieri. Nu, rămâi unde ești. Uneori țara ta își schimbă granițele în jurul tău. Mai des însă devii străin pentru că țara ta începe să-i trateze pe Toți Ceilalți Oameni ca pe străini.
Poți să te aștepți ca cineva din Balcani să spună asta. Poți să crezi că este o referire la ceea ce se numește, eufemistic, «dizolvarea fostei Iugoslavii». Este mai mult decât atât – sau nu ne-am fi aflat toți aici, astă-seară. Reteritorializarea nu este o invenție balcanică. Edward Said o numește «a nu aparține», formarea perpetuă a majorităților care resping minoritățile. Se formează state noi care inventează în mod perpetuu dușmani și istorii, astfel încât obținem ceea ce Gil Anidjar numește «istoria dușmanului».
Nu este vorba despre naționalism sau etnocentrism, sau religie: este vorba despre marcare teritorială și revendicarea (sau exproprierea) proprietății. Războiul și procesul de tranziție de la proprietatea socialistă folosesc identitatea și «chestiunea națională» astfel încât noii proprietari să poată stabili teritorii sub controlul lor. Cultura, în aceste circumstanțe, devine fie un produs comercial, fie expresia «valorilor spirituale» care ajută la menținerea hegemoniei naționale. Produsul ei final – ați auzit această terminologie înainte – este Noul Om, dar unul care nu gândește prea mult, este în general apatic și nu-și amintește nimic. Și el nu are nicio problemă cu violența.
Diversitatea, în aceste circumstanțe, este în primul rând o categorizare politică. Poți fi «diver» în funcție de cât (sau dacă) ești văzut ca loial sau patriotic. (...) Or, diversitatea este o provocare creativă, condiția prealabilă, Principiul Întâi al creației artistice.
Suntem înapoi la punctul de unde am început. Totul este despre a proteja această autonomie a libertății artei, adică a democrației.
La capătul sudic al continentului european avem o mare, și am fost odată centrul unei comunități fără granițe, cu propriii noștri călători diverși, care au venit și au rămas sau au venit și au plecat. Ca și voi în nord, onorăm actele lor de neliniște, mișcare, rebeliune și rezistență”.
Ce poate fi mai actual, acum, decât aceste rânduri. În 2019, când Borka s-a stins, directorul Fundației Europene pentru Cultură din Amsterdam, André Wilkens, adăuga: „Borka Pavicević ne-a arătat cum să gândim cultura ca un potențial democratic. Pentru că nu poți să păstrezi o democrație la fel pentru totdeauna... Ea trebuie reevaluată în fiecare zi”.
Serbia nu este membră a UE, dar aspirația sa către a fi alături de valorile europene este intensă și vibrantă. Și de aici vine diferența de număr de oameni care demonstrează pentru asta acolo și aici.
Lui Vučić, președintele Serbiei, demonstranții îi reproșează reprimarea libertăților democratice, manipularea informației și a presei, autoritarismul.
În România, ceea ce trebuie apărat, adică democrația și apartenența la Uniunea Europeană, ni se pare deja un câștig sigur. De aceea putem trece un pic nepăsători pe Calea Victoriei, în timp ce în Piață un grup de oameni sunt dornici să-și reafirme activ apartenența la valori care au fost cu greu câștigate. Sigur, știm că așa funcționează psihologia societăților, dintotdeauna. Felul inerțial în care gândim ne împiedică să concepem eventualitatea schimbărilor radicale. Dar ele sunt, din păcate, posibile și, în contextul actual, probabile. Ele sunt deja în mișcare.
Ca să duc metafora acestui articol până la capăt: Centrul de decontaminare culturală gândit și realizat de Borka Pavicević se află undeva pe o stradă din Belgrad. Acolo, libertatea de creație, de interacțiune umană și artistică și de interculturalitate este absolută și este mereu pusă în discuție de provocările prezentului. Într-un asemenea spațiu, exemplar, generator de o gândire culturală democratică, a gestat spiritul care naște mobilizarea tinerilor de azi, la Belgrad.
La fel, în centrul Bucureștiului, ieri (15 martie), inima aceea luminoasă din mijlocul demonstrației arată că există o insulă de apartenență europeană greu de distrus. Ea poate să crească într-un arhipelag, un continent și o lume.
Nu suntem toți – ca să împrumut tot de la Borka o sintagmă (era genericul editorialelor sale) – „head in the bag”/cu capul în sac.