Corina Șuteu

Publicat în Revista 22

Cu timpul, pactul dintre cultură și putere, adică între cultură și subsumarea ei unei administrații dominante și de multe ori incompetente, nu a uneia susținătoare, a devenit unul toxic.

Întâmplarea face ca la cel mai recent eveniment organizat la „Insula 42” a venit și fotograful Dragoș Lumpan, un bun prieten al protagoniștilor (Mugur Grosu și Lumi Mihai). Nu îl văzusem pe Dragoș de mulți ani,  de pe vremea când organizasem la NY, la St John the Divine, o extraordinară expoziție cu fotografiile lui, sub genericul „Ultima Transhumanță”. Mi-a trimis, după eveniment, o fotografie care m-a surprins și emoționat. E un instantaneu din anii când eram director la UNITER, la începutul decadei ’90. Sunt la o conferință de presă, alături de Ion Caramitru. Imaginea transmite întregul entuziasm încrezător de la vremea aceea. Ion Caramitru e în plin avânt să dea documente celor din sală, iar eu, proaspăt întoarsă din Franța și recent numită director, am zugrăvită pe chip seninătatea celei care era convinsă, la acea vreme, că tot răul e în spatele nostru.

Elanul aspirațional al perioadei respective s-a erodat încet, dar fatal, în următoarele decenii. Cred că e potrivit să afirm aici că, din pricina lipsei de documentație scrisă și de mărturii multiple, directe și detaliate din acea perioadă, multe dintre istoriile reconstituite despre ea și soarta UNITER la începutul anilor ’90 sunt, din păcate, adesea de- formate sau incomplete. E o realitate pe care doar puținii care mai sunt în viață și care au fost aproape de dinamica reformelor și a încercărilor de schimbare o cunosc. La începuturi, UNITER nu avea senat. Uniunea avea un comitet executiv, un consiliu, un președinte și doi vicepreședinți și un director. Existau încă secțiile de specialitate. În 1991, întoarsă de la masteratul în management cultural european pe care îl absolvisem în Franța, am propus, într-un raport prezentat consiliului UNITER și susținut puternic de Ion Caramitru, dizolvarea secțiilor de specialitate și lansarea unui sistem de lucru pe proiecte și programe – care a rămas valabil până acum. Nu toată lumea din consiliu a fost de acord inițial, dar poziția de suport a lui Caramitru a fost determinantă, completată de alte luări de poziție favorabile propunerii, ale unor nume grele, precum Cătălina Buzoianu, Victor Rebengiuc, Dan Jitianu sau Paul Bortnovsky (ultimii doi fiind și membri în comitetul executiv).

Scriam despre asta, în 2019: „UNITER-ul (sub conducerea lui Ion Caramitru) pornea o cruciadă a reformei uniunilor de crea- ție, dusă, poate, într-un spirit conserva- tor, dar de esență reformatoare adevărată. Trecerea de la secțiile fostei Uniuni teatrale la lucrul pe proiecte, extraordinara deschidere internațională întreținută cu voință și talent, încercarea de a transforma structural Uniunea într-o agenție dedicată artiștilor au marcat începuturile acestei organizații. Ulterior, Caramitru a revizuit și ajustat concepțiile prea îndrăznețe sau lipsite de realism imediat ale începuturilor UNITER, a redimensionat obiectivele în acord cu ceea ce a considerat pragmatic necesar, a adaptat organizația trecerii lui printr-un mandat de ministru al Culturii, i-a lansat proiecte importante, de vizibilitate  (Premiile UNITER și Festivalul Național de Teatru), reușind să asigure, uneori prin sacrificarea idealurilor prea reformiste, dar și cu o tenacitate extremă în fața unei ostilități uneori devoratoare (vezi lunga anchetă întreținută politic de un ministru împotriva sa și a UNITER), stabilitatea și durabilitatea organizației, până azi.”

Comparam, în același articol, propunerile de reformă radicală  practicate  spectaculos de Andrei Șerban, revenit ca director al TNB în 1990, cu dinamica compromisului pe care Ion Caramitru a practicat-o de la un moment dat încolo, ca să poată asigura viabilitatea și continuitatea UNITER, și re- marcam faptul că o reformă administrativă radicală e gândită „în favoarea creativității și competitivității libere, în care instituția evoluează în funcție de vibrația și necesitățile creației, nefiind decât subsumată acesteia și neacceptând în lung termen sub nicio formă negocierea, oricât de pragmatic nece- sară, cu zonele puterii”. Constatam că, „din păcate, acest tip de atitudine, radical reformistă, oriunde s-a manifestat în România postcomunistă, a fost de scurtă durată”.

Din păcate, varianta compromisului cu puterea a triumfat și, cu timpul, pactul dintre cultură și putere, adică între cultură și subsumarea ei unei administrații dominante și de multe ori incompetente, indiferente sau rău intenționate, nu a uneia susținătoare, a devenit unul toxic.

Sub pretextul responsabilității cheltuielilor publice, al legalității și prudenței și cu instrumente și vocabular legal și birocratic învechite și depășite de practica artistică actuală, acest pact poate azi ținti să controleze, limiteze sau deturneze tocmai esența actului creativ strategic, valoros și liber.

Așa cum am notat, există un istoric al numitului „pact” în anii imediat postcomuniști. Dar dacă pe atunci (decada 1990) explicația consta în lipsa unei mase critice „libere în gândire” printre creatori, iar pe arhipelagul nou creat al zbuciumului politicii era foarte greu să protejezi și să relansezi în același timp interesul societății pentru arte, lucru- rile stau cu totul altfel azi.

Ion Caramitru făcea  pe atunci  o alegere care a asigurat supraviețuirea nou creatului UNITER,  reformând până la limitele în care a putut să o facă și oprindu-se acolo unde și-a dat seama că pune în pericol însăși construcția inițială. Dar a fost, la vremea sa, un reformator și un deschizător de orizonturi. Mai ales, aș spune, a fost cineva care și-a asumat, deplin, responsabilități colective și a plătit uneori un preț pentru asta.

Astăzi însă nu mai suntem în anii 1990. Astăzi, practicile creative libere fermentează peste tot, mobilitatea internațională e în toi, iar masa critică legitimă de artiști, curatori și antreprenori culturali a crescut în proporție geometrică.

Tot astăzi, Ministerul Culturii are un ministru despre care comunitatea culturală știe și afirmă public faptul că nu are, la niciun nivel profesional din domeniu, competența necesară. Sub autoritatea acestui ministru e propusă modificarea ordonanței de urgență pentru instituțiile publice de cultură (OG 189/2008), fără informarea prealabilă a do- meniului înaintea punerii ei direct în consultare publică. Situația ar necesita, cred, o reacție responsabilă și colectivă puternică. Dar cine are autoritatea și energia să conducă și să își asume această reacție acum? Personal, nu am un răspuns, dar cred că nu DOAR uniunile de creație sau câțiva di- rectori de instituții, sau grupări răzlețe, sau membri ai comisiei de cultură din Parlament trebuie să poarte această responsabilitate.

Da,  sus-numita   ordonanță   trebuie   modificată și adusă la zi și ar fi bine ca ea să fi pusă în slujba creatorilor, în primul rând, nu a intereselor politice sau de altă natură. Dar modul mecanic și superficial de a formula lipsa de dialog prealabil cu cei care sunt direct implicați în metabolismul instituției culturale reflectă – pentru a câta oară – indiferență și dispreț la adresa comunității culturale în ansamblul ei din partea politicienilor.  Iar  modificările ordonanței vor avea efect direct și indirect asupra unui întreg sistem de operatori culturali – de la cei instituționali până la vedete, debutanți, tineri muzeografi sau muzicieni, teatre și opere naționale, bibliotecari etc.

E de notat un fapt straniu: ne dezlănțuim pe social media și consumăm foarte mult timp în comentarii și atitudini legate de starea lu- mii în acest moment, ceea ce este de înțeles, date fi gravele evenimente care se derulează. Dar influența noastră probabilă asupra acestora e nulă. Decidenții sunt în altă parte. În schimb, o alianță concretă, tenace și amplă a profesioniștilor din domeniul cultural pentru a împiedica să treacă această ordonanță nu se coagulează, cu toate că ea ar putea să influențeze cu adevărat decizii. Încă o dovadă că am ajuns să ne autoconvingem că tot ceea ce scrie pe social media echivalează cu acțiuni în lumea reală.

Pretinsa  urgență  a  ordonanței  nu  poate  fi explicată decât prin aceea că: 1. se profită de tensiunea socială actuală pentru a finaliza un cadru legal solid politizării conducerii instituțiilor culturale și 2. se dă încă o lovitură unui domeniu care primește minuscule resurse financiare și, chiar și pe acelea, pe criterii mecanice.  Sigur,  ne  putem  spune că, așa cum se încalcă de ani buni deja legea privind durata interimatelor  la  conducerea teatrelor, de pildă, de ce să ne speriem de o nouă reglementare?!…

Dar cel mai bine ar fi să ne spunem că, dacă entuziasmul un pic naiv, dar profund aspirațional, al anilor 1990 a murit, fertilitatea acelor ani a permis creșterea și înmulțirea clasei creative actuale. Nu rămâne decât ca această clasă creativă să își desemneze reprezentanții și să se așeze cu responsabilitate și încăpățânare în spatele lor, până la capăt. Poate că va fi plicticos, poate că va cere sacrificii poate că nu va fi de la început o reușită. Dar va fi cel mai necesar și admirabil lucru care se poate întâmpla!