Societatea lichidă
Funcționarii publici privesc artiștii și intelectualii „de sus” și de cele mai multe ori au ajuns să își confunde rolul de exponenți ai serviciului public cu acela de proprietari și patroni ai acestuia.
La sfârșitul anului care tocmai s-a încheiat, am avut ocazia să întâlnesc tineri de 16-17 ani cu prilejul moderării, după spectacolul „Petarda” de Catinca Drăgănescu la Teatrul Nottara, a unei discuții despre acea reprezentație și despre istoria recentă.
Cu o lună înainte, lucrasem pentru festivalul de film fARAD cu tineri de aceeași vârstă.
Nu am putut să nu observ, cu aceste două prilejuri, abisala diferență dintre nivelul de articulare intelectuală și de pertinență în observații al acestor tineri și cel al majorității reprezentanților noștri din administrația publică și din politică.
Priveam, de pe scena de la „Nottara”, sala plină de chipuri curioase și avide, le ascultam întrebările și îmi spuneam - banală constatare - că partea cea mai mare dintre ei va pleca în străinătate sau se va adapta - obligați fiind de presiunea supraviețuirii - sistemului administrativ din ce în ce mai disfuncțional și mai corupt în care trăim azi în România.
Într-o așa-numită „societate lichidă”, precum cea descrisă de sociologul polonez Zygmunt Bauman în cartea sa din 1999, fluiditatea, instabilitatea și impredictibilitatea domnesc, individualismul, erodarea noțiunilor tradiționale și accelerarea schimbărilor și a nevoii de adaptare sunt constante. E tipul de societate în care trăim acum, iar calitatea arhitecturii domeniului public și a acelora care îl ocupă la niveluri decizionale este esențială.
Ea, această arhitectură și resursa ei umană de calitate, oferă reperul structural atât de necesar pentru alinierea la mișcarea constantă a frontierelor stabilității dezintegrate.
Or, în materie de politici publice în cultură, această arhitectură (care include și resursa umană) este, în România de azi, fie învechită, fie încropită, fie infirmă și, în proporție foarte mare, inertă de lehamite sau activă în corupție. Asta întărește, nu diminuează, dinamica de nisipuri mișcătoare a întregului sistem cultural.
Consecința este că s-a deplasat radical și major centrul de putere al alocării resurselor pentru cultură dinspre evaluarea calității conținuturilor (e drept, cel mai dificil de realizat) către criteriul exclusiv tehnocrat al monitorizărilor cantitative, administrative și juridice.
Această obsesională nevoie de a face dovada „utilității” culturii și experienței creative a plasat decizia exclusiv în mâna celor care sunt, de fapt, ne-creativi.
Iar când acești ne-creativi sunt și incompetenți, și/sau corupți, tragedia este la ea acasă. În fapt, la noi acasă.
Evaluarea valorii unui act cultural folosind măsurători și criterii mecanice, birocratice, profund inadaptate procesului creativ în sine, e o practică pe care UE o aplică, e drept. Dar politicile culturale și educative sunt de competența statelor membre și țin de gradul de importanță pe care aceste state îl dau acestor domenii. La originea situației descrise este și mult invocata transparență și responsabilitate a cheltuirii banului public, cu toate că, știm cu toții, axiomatic, în ce măsură calitatea și efectul unei experiențe culturale nu pot fi măsurate real prin respectarea mecanică a liniilor bugetare anuale și prin criterii de selecție definite pe hârtie și care antrenează, fără excepție, o altă avalanșă de justificări. Toate astea costând timp și bani. În virtutea unui principiu care are la bază pur și simplu neîncrederea și dorința de a raționaliza ceea ce, prin esența sa, e neraționalizabil.
Oare chiar nu există o altă soluție adaptată la asta?!
Eu sunt convinsă că, folosind inovator experiența deja importantă a AFCN și a unor formule folosite de diverse alte organizații, ar putea să ia naștere soluții mult mai eficiente.
Importanta unei propuneri creative nu se poate aprecia anual, generatorii de context valoros din punct de vedere artistic și cultural acționează asupra resorturilor subtile ale emoțiilor, cele care nu au temporalitate mecanică. Într-una dintre cărțile sale, Milan Kundera spune că timpul birocrației și cel al creației sunt total diferite, de aceea timpul culturii e unul special, care gestează nevăzut, atunci când e valoros cu adevărat pentru o comunitate umană.
Doar că o altă consecință a societății lichide este aceea că autoritatea (cea construită de-a lungul vremii, prin lecturi și practică umană și profesională) poate fi atacată și contestată azi de oricine, oricând, pe Facebook, Instagram, TikTok, în presa online și pe bloguri, și vloguri etc. Utilizatorul și masa utilizatorilor au devenit autoritatea. Utilizatorul si funcționarul public, cel care, prin afirmata sa neutralitate, exprimă, aparent, vocea utilizatorului.
Astfel, generatorii de conținut creativ și intelectual fără interes pentru tehnocrație sunt sacrificați sau devin dependenți, fuzional și uneori toxic, de cei care nu au calitățile lor, dar știu să „lucreze sistemul”. Festivaluri și proiecte culturale care și-au dovedit longevitatea și importanța trebuie să se supună anual aceluiași proces anevoios și laborios de candidatură pentru fonduri, în loc să se poată concentra pe adaptarea, emanciparea și dezvoltarea ideilor pe care le au.
Funcționarii publici privesc artiștii și intelectualii „de sus” și de cele mai multe ori au ajuns să își confunde rolul de exponenți ai serviciului public cu acela de proprietari și patroni ai acestui serviciu. Recenta petiție pentru păstrarea de către artiști a spațiului de la Atelierele Malmaison, dependentă de o decizie luată în cabinete ministeriale, este încă unul dintre multiplele exemple în acest sens. Criza recentă de la direcția Teatrului de Comedie, la fel. Dau doar aceste două exemple fiindcă sunt cele mai recente. Ele pot fi multiplicate și cu exemple de administratori din instituțiile publice de cultură care, în loc să ajute, blochează inițiativele directorilor, mai ales pe ale celor care au idei vizionare.
În acest context, ca de obicei, se dezvoltă galopant o dinamică privată, paralelă, care profită de acum deja îndelungata educare a publicului cu expunerea agresivă la pur divertisment, prin televiziuni și platforme de streaming. Divertisment care nu este de cea mai bună calitate, dar care a formatat deja gustul generațiilor tinere, și nu numai, și care continuă să o facă eficient. Exact ca la McDonald’s, gusturile sunt intense, serviciul – rapid, senzația de sațietate – imediată. Ce contează că, în timp, această hrană te intoxică și îți anulează complet gustul și capacitatea de a savura…
Această realitate, care e prizonieră, azi, între autodeclarata obiectivitate toxică a unei administrații operând cu instrumente inadecvate și cu o stare de spirit endemic bănuitoare față de creatori și intelectuali și soluția unei privatizări sălbatice a actului artistic sub variate forme care eludează meandrele dependenței instituționale, e una perdantă pe termen lung. Ea conduce la eternizarea vechiului model al legitimării în afara țării, al folosirii elementului internațional ca „gură de aer” și, în cazurile radicale, dar încă atât de frecvente, al părăsirii țării și revenirii tardive, eventual, după ce potențialul individual creativ și intelectual a fost legitimat în alte zări.
Soluția, cred, este ca, în condițiile actuale, rolul statului în evoluția sistemului cultural din România să fie redefinit. La fel, și instrumentele acestuia. Ministerul Culturii, așa cum funcționează azi, este desuet, subrecompensat și ineficient. Miniștrii săi sunt piesele guvernamentale cel mai ușor ejectabile, ceea ce handicapează orice formă de respect din partea administrațiilor din subordine.
Sectorul însuși e nerecunoscut ca reprezentativ și valoros de către guvernanți - vezi perioada pandemiei, în care accesul la vaccin a considerat că artiștii nu sunt categorie prioritară și în care am fost una dintre rarele țări europene în care nu a existat schemă de ajutor public pentru acest domeniu.
Unei societăți lichide îi corespund administrații și instituții publice care asigură fluiditatea conexiunilor și a schimburilor, încurajând-o. Altfel, să nu ne mirăm cât de juste și generalizate în viitor vor fi pentru acei tineri despre care vorbeam la începutul acestui articol versurile celebrului hit al Madonnei din anii ’80:
„Cause we are living in a material world
And I am a material girl
You know that we are living in a material world
And I am a material girl”… nanana