Spitalul nevindecării: Jurnalul lui 66
Jurnalul lui 66 - Noaptea în care am ars nu este o carte despre tragedia din Colectiv. E o carte despre România și despre oamenii care o locuiesc acum.
Am citit cartea Jurnalul lui 66 - Noaptea în care am ars în călătorie. În avion, în tren și, mai ales, în afara României.
Talentul de scriitor al Alexandrei Furnea e atât de mare, încât te scufundă în povestea sa adevărată ca într-o ficțiune distopică și paralizantă. Primul gând m-a dus la Joan Didion, cu al său „an al gândirii magice”, citind-o. Dar cartea Alexandrei Furnea este despre cu totul și cu totul altceva decât despre transformarea personală și asumarea ei prin suferință și plonjare în universul interior. E o carte fizică, în care contemplarea durerii e concretă, palpabilă, apăsătoare și atotcuprinzătoare ca o mlaștină. Una din care se ridică, mereu, figuri umane mântuite prin rezistență și curaj, prin încredere și obstinație, prin empatie și răbdare.
Nu este o carte despre tragedia din Colectiv. E o carte despre România și despre oamenii care o locuiesc acum. Oare nu asistăm în fiecare zi la indiferență, răceală, nesimțire și inflexibilitate inumană la toate nivelurile de funcționare ale societății?! Oare nu avem impresia, exact așa ca victimele din Colectiv, că sistemul public și cel politic, și oamenii care îl deservesc ne-au abandonat pentru a-și satisface interese și nevoi strict personale?!
Oare nivelul de complicitate între cei care dețin și folosesc toxic puterea deciziei nu e la fel de generalizat în toate ariile de existență de la noi?!
Oare tăcerea și supunerea celor care acceptă și servesc sistemul dominant nu sunt la fel de asurzitoare?!…
Partea cea mai tulburătoare a cărții, pentru mine, se află în acest șir de constatări, formulate ca întrebări, de fapt, retorice și indirecte, de-a lungul jurnalului.
„…nimeni nu mai numără morții, când se sting departe de vreo instituție coruptă”, scrie Alexandra Furnea, marcând, puțin după jumătatea cărții, felul în care, după infernul spitalului, supraviețuitorii care se sting ajunși acasă nu mai sunt responsabilitatea instituției, chiar dacă motivele pentru care aceștia mor au legătură cu îngrijirile traumatice primite acolo.
Tipologiile umane pe care le descrie cartea nu conturează neapărat profiluri complexe, cât raporturi de putere. Relațiile sunt intoxicate de frică, de supunere oarbă, de tensiuni doctor-pacient și doctor-asistenți care orbitează implacabil într‑un joc macabru al controlului nociv față de cel „slab”, adică față de cel bun, față de cel care crede în bine.
Părinții, frații, prietenii, asistentele grijulii, oamenii de treabă, doctorii (aceia, puțini, care sunt competenți și empatici) opun o rezistență tăcută, de gherilă, față de o forță malefică densă și consistentă, bazată, de fapt, pe o stare de spirit, pe o mentalitate și un mod de viață legitimate de spațiul în care metastaza răului a devenit atotcuprinzătoare.
Cartea nu descrie nimic din criza valorică și de conținut a sistemului de învățământ din România sau din colapsul justiției, dar ea vorbește și despre asta, fără să vrea. Fiindcă înlănțuirile între cauză și efecte sunt identice cu cele din aceste zone esențiale ale unei societăți sănătoase moral.
„Cum se numește o lume în care valorile sunt inversate? Distopie.
Răspărul societății românești se reflectă perfect în predilecțiile industriei muzicale. Și acolo, normalitatea este minoritară, nepopulară și greu vandabilă. Rămâne deci underground-ul…”, scrie Alexandra. Și continuă: „Suntem generația underground , refugiată, asemeni lor (grupului Good Bye to Gravity),în nișe în care descoperim crâmpeie de sens”.
În fond, tema acestui jurnal este sănătatea cu promisiunea vindecării. Or, ceea ce aflăm în cele 255 de pagini ale unei ediții pentru care Editura Humanitas merită o adâncă reverență este că plasa de susținere și stâlpii morali de rezistență ai lumii noastre sunt zdrobiți, iar ființa socială însăși e bolnavă.
E intens și neliniștitor în Jurnal faptul că, vorbind în aparență doar despre sine și tortura pe care o traversează, personal și alături de alte victime din Colectiv în Spitalul de Arși, Alexandra Furnea reușește să îți dea impresia că descrie mereu ceea ce trăiești tu, cetățean în România.
E vorba despre manipulare, minciună, corupție, obstrucție, despre ajutorul care vine exclusiv de la familia imediată, de la prieteni și de la rude. E vorba despre indiferența celor care sunt reprezentanții sistemului public, de gravul abandon al statului față de cetățenii săi, față de investiția lor de încredere. Autoarea pune această oglindă rece, chirurgicală în fața cititorului și face o disecție pe viu a propriei sale dezmembrări și reconstrucții existențiale - fizice și psihice - post-Colectiv.
„Dacă la început nu am priceput ce legătură are politica cu nevoia mea de ajutor medical, îmi devine treptat limpede că, pentru ei, noi nu suntem niște arși obișnuiți, ci «pacienții-problemă» care au umilit sistemul, scoțând la iveală corupția care îl face incapabil să salveze“.
Trecând prin experiența inacceptabilului, Alexandra supraviețuiește, se încăpățânează, își transfigurează durerea în poveste și devine propriul său erou. Este, poate, istoria tuturor celor care cred în bine, aici, mai ales aici, unde binele e o valoare pe cale de dispariție. Cheia pozitivă a cărții acolo rezidă. În pâlpâirea constantă, rezistentă la tot, a unei tenace credințe și avansări înspre vindecare. Cu toate că umerii sunt arși, scalpul tumefiat și rănit, degetele de la mâini în sânge. Cu toate că ajutorul nu vine de unde ar trebui și că ancora instituțională e ruptă în bucăți și pare neregenerabilă. Pacientul rezistă și se vindecă.
Mi-a fost dat să aud de foarte multe ori comentarii ale publicului naționalist sau conservator despre artiști, fiindcă nu prezintă „frumos” imaginea României. Medicul din Balanța lui Lucian Pintilie, jucat cu geniu de Răzvan Vasilescu, sau asistenta medicală din Moartea domnului Lăzărescu a lui Cristi Puiu, interpretată cu magistrală și irepetabilă sclipire de Luminița Gheorghiu, povestesc , în ficțiune, aceeași istorie pe care Alexandra Furnea o spune din viața ei. Imaginea adevăratei Românii acolo se află încă, până una-alta.
Îmi vine în minte o comparație neobișnuită, inspirată din Solaris a lui Stanislaw Lem. Pe planeta România, cea care, asemeni lui Solaris, ar putea reproduce fricile noastre colective, coșmarurile cele mai revelatoare, Colectiv ar fi unul dintre ele. Obligându‑ne să coabităm încă o dată cu această poveste atât de teribilă și atât de revelatoare, Alexandra Furnea dorește să ne salveze și să ne vindece. Să ne salveze de iluzia că procesul vindecării e unul nedureros și să ne vindece de falsa obsesie că suntem deja sănătoși.
Aici, la Paris, Catedrala Notre Dame e în reconstrucție după incendiul din 2019. Strălucește în noapte cu toate „oasele de piatră” și schelele ajutătoare la vedere.
Alexandra Furnea scrie despre propriul său Notre Dame.
E, deja, cred eu, o primă și incontestabilă victorie. //
