Corina Șuteu

Publicat în Revista 22

Teambuilding recreează un context, stilizându-l cu precizie, construind o lume artificială de caricaturi groase ale unei stări de fapt sociale față de care nu se poziționează, o constată doar.

Filmul Teambuilding este o satiră. De altfel, chiar la începutul vizionării lui, citim pe ecran: „Acest film e un pamflet și trebuie tratat ca atare”. Adică, este o peliculă în care nota estetică principală e groasă, exagerată, agresivă și deliberat ofensatoare.

Toate acestea nu au împiedicat, firește, ca o mare parte din public să se uite la film ca la o comedie, pur și simplu, și o altă mare parte ca la un film cu ambiții estetice culte, refuzând să integreze mesajul atât de clar plasat de autori încă de la început. Ambele categorii și-au exprimat ulterior opinii polarizate pe social media și în bulele din ce în ce mai autoreferențiale de prieteni și cunoscuți. În paranteză fie spus, m-aș fi simțit de multe ori mai împăcată ca, din 2005 încoace, anumiți regizori să își fi clarificat cu atâta onestitate demersul, încă de pe generic, așa cum o fac cei ai Teambuilding.

Lăsând ironia la o parte, reactivitatea efervescentă și vocală declanșată de această peliculă, a unor categorii de public variate, combinată cu numărul foarte mare de spectatori care au văzut-o, dă de gândit și cazul merită analizat.

Personal, ca orice satiră bine construită, conținutul ei m-a amuzat și îngrozit în aceeași măsură. De la prima secvență în care cerșetorul află de la corporatist că, dacă nu are Revolut nu poate să primească vreun ajutor în bani, până la scena finală, în care dezvăluirea salariilor fiecărui angajat al corporației relevă inegalități inexplicabile, filmul șarjează în ritm de mitralieră (la final, devenită reală mitralieră cu bulgări colorați) infirmitățile unei societăți în care trăim azi – chiar dacă avem o problemă să o recunoaștem și preferăm să ne închidem în bule protective, autoiluzionându ne, ca un copil care își acoperă fața și crede că oamenii din jur nu îl mai văd.

Or, cei din Teambuilding sunt ca aceia pe care eu, una, îi observ zilnic pe Calea Victoriei și în mașini absurd de luxoase pentru șoselele din București. Sunt șoferii de taxi și de UBER care mă fascinează întotdeauna prin amestecul lor de vulgaritate și de înțelegere a naturii umane. Sunt grupurile de familiști tineri care ies la restaurante și discută despre achiziții la Ikea și grupurile de nefamiliști care ies la bar și vorbesc despre bani, mașini și sex. Sunt entertainerii ca „Horia Brenciu cel adevărat” care apare, ca într-un vis felinian, îmbrăcat în alb strălucitor, ca să își anunțe spectacolul următor de la Sala Palatului. Sunt cei care „delegă fără să le mai pese dacă se execută”, sunt cei care cred că „țara a fost construită cu alcool, e condusă cu alcool și ai nevoie de alcool ca să trăiești în ea”.

Sunt cei care descriu o stațiune de la munte ca pe un „Cișmigiu foarte înalt”, dar, mai ales, sunt cei care au învățat din existența lor aici că „e important să piardă și ceilalți”.

And so on and so forth…

Nu este un film doar despre și cu o categorie socială numită „corporatiști”. Toată povestea e o metaforă dură, cu note grotești, amintind de brigăzile artistice ASE ale anilor ’80 sau de grupul Divertis al acelorași ani, dar și de scene din American Pie, Al Cincilea Element sau Filantropica. Un amestec pe care nu îl voi numi savant, îmi iau libertatea să îl numesc camp, împrumutând liber termenul de la Susan Sontag.

Adică, Teambuilding recreează un context, stilizându-l cu precizie, construind o lume artificială de caricaturi groase, de măști simple, ale unei stări de fapt sociale față de care nu se poziționează, o constată doar. Umorul e fără subtilitate, dar el e așa în mod absolut deliberat, fiindcă oglindește exagerat lumea despre care povestește.

Personajele se salută cu acel neața invariabil, a cărui pronunțare creează deja o complicitate anume: Neața înseamnă că ești cool și informal, conectat cu cei ca tine, că faci parte din gașcă, chiar dacă restul limbajului de la slujbă e mecanic și stupid americanizat.

Femeia de serviciu e o relicvă umană pe care lumea AI o va înlătura.

Regiunile României sunt arhetipate fără milă cu toate predestinările și prejudecățile tipologice complet incorecte politic. Ardelenii sunt înceți și pretențioși, oltenii, oportuniști și bețivi, bucureștenii, amestecați și superficiali, moldovenii, reprezentați de moldovence sexi și în căutare de aventuri amoroase. Șefii sunt corupți, femeile carieriste sunt rigide. Personajului principal, Emil – cel incapabil să înjure și care muncește prea mult și vorbește la fel de mult cu mama la telefon –, i se opune o lume materialistă, colorată, de iarmaroc, cu pretenții de parvenire burgheză, dar cu gusturi de tejghea de mititei. Emil vrea să fie inclus în lumea asta, să-i învețe codurile. Pur și simplu ca să supraviețuiască. De fapt, toate tipologiile sunt de supraviețuitori. Nimeni nu trăiește. De ce ar face-o. Hedonismul mercantil ambiant nu lasă loc întrebărilor despre sensul existenței. În plus, e o supraviețuire veselă, până la un punct.

De aceea, poate, la sfârșitul filmului, ai și un sentiment de „și așa va fi mereu” care însă nu e vesel deloc, nici măcar nu e reconfortant. E doar ca o fotografie în care toată lumea râde, dar ansamblul comunică angoasă și o nevroză bine mascată.

Eca o reformulare a finalului din A fost sau n-a fost al lui Corneliu Porumboiu, în care suntem îndemnați să ne bucurăm de zăpadă, fiindcă a doua zi ea se va topi și va fi tot noroi. Nu sunt sigură că autorii și-au propus asta și probabil că eu nu sunt publicul lor țintă. Dar intenția am citit-o în toată arhitectura filmului.

Așa cum am citit și o mare tandrețe a creatorilor față de tipologiile pestrițe descrise de Teambuilding. O tandrețe pe care eu am interpretat-o drept: sunteți cu toții foarte simpatici, dar condamnați…

Văzând filmul, am gândit și următoarele: cum oare să aplici o pedagogie eficientă astăzi a simțului critic unui public care nu e inițiat în artă, nu mai citește, se uită pe TikTok, Instagram și la seriale (multe, mediocre). Un public ale cărui imaginar și limbaj sunt captive în coduri atât de abisal diferite de cele ale generațiilor născute și educate în anii ’60-’70, chiar ’80, când școala publică măcar ne alfabetiza?!

Cum să faci pe cineva ale cărui simboluri imaginare s-au format și s-au deformat prin expunerea excesivă la divertisment și lumea virtuală (cu denotațiile și conotațiile respective) să devină atent și să ia distanța critică față de propriile comportamente?!

Cred că o reușită extraordinară a Teambuilding în asta constă. Își răsfață, în aparență, spectatorul, pălmuindu-l – în realitate. Personajul feminin BDSM nu e, de aceea, întâmplător…

Ceea ce nu cunoaștem nu există, în mod real, pentru noi, ne învață semiotica. Vorbind pe limba consumatorului de azi, Teambuilding îi atrage de fapt atenția acestuia că, poate, anxietatea de care suferă e datorată unei colivii pline de constrângeri în care acceptă să trăiască, fără să găsească altă evadare decât sexul, vulgaritatea și beția.

Construit și regizat de o echipă creativă efervescentă și foarte talentată, chiar dacă se află – în anumite privințe – încă în adolescența profesiei, Teambuilding ia lucruri importante în serios. Mi-a adus în minte triunghiul dramatic, acela în care fiecare dintre noi se plasează fie în rolul victimei, fie în cel al călăului, fie în cel al salvatorului.

De fapt, înțelegem din film că, în cazul nostru, al României, toată lumea e o victimă, până una-alta.

Și asta înseamnă un foarte necesar și „not so kind” reminder.