Garo
Se scrie foarte rar despre cei care, de fapt, stau în culisele facerii lucrurilor, dar sunt, în realitate, sisifii lor. Acest articol este și o dedicație indirectă pentru aceștia, toți.
Când am întâlnit-o pentru prima dată la Timișoara, în 2021, prietenii îi spuneau Garo și probabil că așa îi spun până azi. Sunt convinsă că cercul ei de apropiați s-a modificat de atunci însă mult. Mai ales de când a devenit directoarea Centrului de proiecte, în perioada cea mai provocatoare, cea mai complicată, dar și cea mai dinamică pentru orașul de pe Bega.
Găseam atunci, în 2021, la întâlnirile pe care le aveam cu diverși operatori culturali și intelectuali ai locului, o comunitate culturală complet descurajată și negativă și asta nu din cauza pandemiei. Capitala Culturală Europeană bătea la ușă, iar centralizarea opacă și ineficientă de la conducerea Asociației 2021, pe atunci, nu oferea comunității culturale din oraș vreo garanție de succes, vreo perspectivă deschisă, aspirațională, ci dimpotrivă. Resemnarea se instalase.
Mă aflam la FABER, într-un grup căruia îi pusesem multe întrebări deja despre situația Capitalei culturale amânate și, la un moment dat, am încheiat interviurile și am vrut să plec, renunțând să mai văd un alt spațiu din apropiere. O tânără femeie cu figură de Gavroche surâzător m-a oprit, pe un ton hotărât și mi-a explicat că TREBUIE să văd și acel spațiu, fiindcă este un experiment interesant și dinamic, nu pot rata asta!
Nu am putut decât să o ascult, apoi am întrebat cine era, mi s-a spus că e Garo și eu am zis: „ok, dar cum o cheamă?”
Alexandra Garomfir, am aflat.
Peste un an, avea să o cheme Riegler și avea să conducă deja o instituție cheie a fondurilor pentru cultură la Timișoara și să se înscrie într-un parcurs extrem de riscant și de complex. Își asumase gândirea și punerea în practică într-un timp fioros de scurt a programelor de finanțare și de susținere ale primăriei pentru Capitala Culturală Europeană prin intermediul Centrului de Proiecte nou creat.
Nu sunt convinsă că, în momentul în care a câștigat concursul de director al centrului mai sus menționat, Alexandra Rigler își dădea seama în ce măsură va deveni o țintă și un „martir”. Cu toată sinceritatea, mărturisesc aici că aveam foarte mari îndoieli că va face față psihic presiunii gigantice a lui 2023. Fiindcă oricine își propune azi în România (și în mod special o femeie) să fie un „șef” onest peste resurse financiare alocate unui domeniu atât de greu de cuantificat, cum este cel cultural, riscă foarte mult. Imediat, el învață că toată lumea așteaptă – în sens clientelar – ceva, atât prietenii, cât și neprietenii, atât profesioniștii domeniului, cât și neprofesioniștii săi. Toată lumea se crede legitimă.
Află, de asemenea, cât de posibilă și de eficientă este orice calomnie. De la cea publicată pe fb, până la cea transmisă prin mass-media. Află că a te apăra de o acuzație, oricât de absurdă, pare oricum defensiv și că, paradoxal, cu cât e acuzația mai gravă, cu atât e și capacitatea publică de a o crede fără vreo verificare și răspândi cu frenezie mai mare.
Alexandra Rigler a înțeles și, probabil, a învățat cu stupoare și dezamăgire dureroasă că există multe, foarte multe, prea multe, complicități invizibile și „găști” mascate în domeniul căruia i se adresează instituția publică pe care o conduce. A înțeles, de asemenea, că termeni ca transparență și echidistanță devin câteodată foarte neclari când e vorba despre interese politice sau echilibre de putere (nu întotdeauna vizibile și nu întotdeauna dedicate binelui public). S-a lovit cu siguranță de forța telefonului dat cui trebuie și de cea a traficului de influență toxic și greu de identificat imediat…
A învățat din mers, făcând simultan o mare muncă de construcție și de structurare, gestionând crizele și volatilitățile de stare ale resursei umane, dar și pe cele ale instituțiilor patron și, probabil, și pe ale sale.
A priceput că un proaspăt angajat nu poate să își intre imediat într-un rol dificil de executant perfect, dar nici că nu îl poate acompania la infinit. A avut, sunt sigură, de-a face cu colaboratori pe care îi credea fideli care au abandonat-o, cu autorități care i-au cerut lucruri câteodată imposibil de acceptat, cu o masă de „beneficiari” veșnic frustrată, nu doar fiindcă lucrurile nu se petreceau cum trebuie, ci fiindcă sistemul administrativ al culturii în România e ineficient și șchiop, iar directorii instituțiilor publice sunt, în felul lor, mereu niște acari Păun pentru probleme structurale moștenite, pe care decizionarii din politică nu vor, de fapt, să le regleze. Ciclul electoral e mult mai important decât orice.
A înțeles, cred, pe pielea ei, cum se spune, că sloganurile radicale și frumoase nu se reflectă în realitatea acțiunilor, a căror culoare e de cele mai multe ori un gri mai mult sau mai puțin întunecat. Iar directorii de instituții publice sunt în prima linie a pionilor sacrificabili.
A făcut compromisuri?! Nu mă îndoiesc că da! S-a găsit în situația în care era singura alegere posibilă, pentru a putea continua.
A făcut greșeli?… Da, dar a și învățat, sper, din ele?
Alexandra e de meserie arhitect și a petrecut un an în care și-a căutat fără zăbavă partenerii de construcție și design simbolic ai funcționării Centrului de proiecte, unii care să fie imediat pe baricade, eficienți și rezilienți, ca ea. Din fericire, a și găsit câțiva, până la urmă.
Am urmărit totul de la distanță, cu o curiozitate care s-a transformat tot mai mult în admirație și, mai ales, cu sentimentul că privesc pe cineva care înțelege despre ce e vorba când pronunți vorbele asumare și responsabilitate. Cineva pentru care cuvântul transparență are o reală semnificație, chiar dacă sensul absolut al acestui cuvânt nu are cum să funcționeze în lumea reală.
Nu știu dacă idealismul i-a fost știrbit, dar cred că acest an a vindecat-o de inocență, și poate că asta nu este rău.
Am văzut-o obosită și chiar epuizată – ea e cea care a vorbit în vara asta la atelierul cu Bob Palmer al Centrului Cultural Clujean (Academia Schimbării) despre oboseală instituțională. Dar nu i-am văzut niciodată clătinată obstinația luminoasă, încrederea în „se poate” și „va fi bine până la urmă”.
Abordările ei pur tehnocrate au iritat de multe ori stilul și viziunea mea pur umanistă de leadership în cultură. Sunt însă convinsă că, pe parcurs, Alexandra va înțelege și asta – că o formă înaltă și vizionară de subiectivitate pentru un conducător de instituție dedicată subvenționării culturii are sens cu atât mai mare într-o lume care se tehnologizează și se „spală pe creier” mecanic, excesiv și periculos.
Se scrie foarte rar despre cei care, de fapt, stau în culisele facerii lucrurilor, dar sunt, în realitate, sisifii lor. Acest articol este și o dedicație indirectă pentru aceștia, toți.
De asemenea, simt nevoia să afirm, negru pe alb, că evenimentele Capitalei culturale – aflată acum la un final, să o recunoaștem, glorios – datorează mult Alexandrei Rigler, cea care a navigat ape instituționale foarte tulburi și foarte învolburate, locuită de o admirabilă încredere că va răzbi și că face asta pentru orașul pe care îl iubește și pentru oamenii săi.
Unul dintre marii teoreticieni ai politicilor culturale, Oliver Bennett, se întreabă în cartea sa publicată în 2015, „Culture of Optimism, the Institutional promotion of Hope”, de ce, în pofida faptului că sunt prost plătite, insuficient recunoscute public, subevaluate, ocupațiile culturale continuă să ne seducă.
Răspunsul lui este următorul: a lucra în cultură este un act de eroism, iar oamenilor le plac idealurile romantice.
Ei bine, în 2023, în mod special, cred că Alexandra Rigler și mulți alții îi dau dreptate.
Cu atât mai mult acum, când știm că urmează 2024!