Playback cu „Bitălz”

Publicat în Revista 22

Încep să mă întreb dacă nu cumva, în România, nevindecarea de duplicitate a generațiilor mai vechi a produs noi generații, care nu știu cum a fost, de fapt, trecutul.

Am văzut filmul Iuliei Rugină, „Playback”, pentru care o întreagă echipă merită felicitată. Avem atât de puține restituiri oneste și dedicate despre perioade din trecutul recent, pe care generațiile tinere nu le cunosc de fapt deloc. Iată câteva concluzii, trase la cald!

Prima ar fi aceea că, în perioada comunistă, cei care au rezistat cu adevărat intoxicării ideologice a regimului erau fie izolați de acesta, fie total determinați și aparent autiști. Văzându-l în film pe Sorin Lupașcu și urmărindu-i povestea, m-a impresionat inegalabila sa încrâncenare, radicalismul pasiunii lui pentru ceea ce face și convingerea pe care o formulează candid: „Credeam că toată lumea iubește muzica”. Numai un asemenea tip de caracter, locuit de o tenacitate și o hotărâre extreme, putea supraviețui ca personaj public în interiorul unui sistem care te controla ideologic, fără drept de apel.

La celălalt pol, filmul introduce imagini cu tineri care efectiv „recită” despre cât de minunat e regimul socialist în care trăiesc și ce frumos e comunismul, cu toate că este evident că nu spun ce gândesc. Plasat în polaritate cu Lupașcu, apare scurt înflăcăratul și foarte carismaticul Adrian Păunescu, locuit de o altfel de încrâncenare egolatră și mesmerizând ideologic sutele de tineri la întâlnirile Cenaclului Flacăra. Dar construind, tot el, și spațiu de afirmare unui șir lung de nume ale folkului autohton, care vor marca o generație întreagă – vezi momentul Andei Călugăreanu interpretând „Noi nu”.

Nu știu cum vede un om de 25 de ani „Playback”, dar mie mi-a dat sentimentul surprinzător și reconfortant că, trăind în România de atunci, nu se iluziona nimeni cu ideea că acea societate era cea pe care o afirmau discursurile și o ilustrau lozincile. Dimpotrivă, tinerii puteau să recite la microfon panglici de afirmații ipocrite, dar se duceau în Ring la Costinești să danseze pe Boney M, iar absența rețelelor sociale le oferea timp adevărat de comunicare și relaționare și îi proteja, paradoxal, de înregimentări în bule virtuale de opinie, acelea care se dovedesc azi mult mai perverse decât înregimentările din realitate. Ne era clar pe atunci că suntem îndoctrinați din afară și că asta nu era o alegere. Ne era clar că libertatea era altceva. Firește, consecința acestei existențe era că trăiam cu toții o adâncă și periculoasă duplicitate interioară, pe care postcomunismul nu s-a preocupat, din nefericire, să o divulge și să o vindece.

Filmul mi-a declanșat însă și alte gânduri. În ultima vreme, mergând să văd spectacole de teatru, concluziile trase de pe urma peliculei regizate de Iulia Rugină s-au confruntat cu observații legate de prezent.

Tot mai mult și mai frecvent observ că asistăm la o ciocnire între forme de artă de divertisment pur – de mai bună sau mai proastă calitate – și creație cu mesaj ideologic explicit, pe care mi-e greu să o încadrez la categoria artă.

Dacă în anii șaptezeci și optzeci ai României comuniste arta era un spațiu al evadării și al învățării despre libertate, iată că, în 2023, arta riscă să devină o tribună de pură îndoctrinare sau de spălare de creiere prin acel efect de candy offering pe care îl provoacă entertainmentul. E neliniștitor și, mai ales, aș spune că este mai periculos decât pare.

Prins între oferta divertismentului absolut și cea a îndoctrinării prin artă, publicul – și așa modelat deja mental de seriale de consum și de emisiuni adictive – își anulează definitiv atât simțul critic, cât și pe cel estetic. Iar publicul tânăr, încă în formare și în căutare asiduă după apartenență și soluții împotriva angoaselor atotcuprinzătoare ale momentului, se predă fără drept de apel în fața oricărui discurs legitimat drept artă, unul care simplifică realitatea și invită la înregimentări lipsite de nuanță. Sistemul educației publice fiind în gravă criză nu îi poate propune alternative.

A trăi în libertate și a gândi cu capul tău este, uneori, foarte inconfortabil și, mai ales, rămâne mereu tulburător. Te poate însingura. Și cine vrea să fie singur?

Dar a trăi cu dreptul de a gândi cu capul tău este și un minunat privilegiu pe care nu știi că îl ai decât în momentul în care ți se ia.

Prima regulă a instalării autocrației, spune Timothy Snyder în cartea sa „Despre tiranie”, e aceea că gândirea unică se bazează pe extraordinara disponibilitate la auto-supunere a cetățeanului.

De aceea, dacă unul dintre rolurile artei în democrație este să o întărească pe aceasta, manicheismul situației artelor de azi produce contrariul.  Fără îndoială, intențiile promotorilor acestei stări sunt, de fapt, dintre cele mai bune într-un caz și dintre cele mai pragmatice în celălalt. Doar că știm foarte bine către ce conduc drumurile pavate cu bune intenții.

Împărțirea în buni și răi absoluți e visul totalitar. Doar că oamenii își duc viața în zonele gri. Aceleași zone care permit, în democrație, bine-cunoscutul: libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea ta. Ca să integrăm asta trebuie să acceptăm că putem coexista în sânul aceleiași societăți fără să ne cerem constant socoteală, ci făcând alegeri responsabile și profitând de aceste opoziții fără să ne radicalizăm periculos și păgubos, până la urmă, unii împotriva celorlalți. Fără să vrem să avem dreptate cu orice preț.

Ceea ce oferă experiența artei e tocmai spațiul diferențelor, acela în care traversarea tuturor vieților posibile ne deschide către căi de înțelegere pe care nu le avem deja parcurse și care s-ar putea să ne tulbure, să ne ajute să evoluăm, să ne provoace, ca să ne împingă să ne autodescoperim, nu ca să ne dojenească și să ne închidă în idei care ne garantează pervers că suntem „de partea care trebuie”.

De asemenea, a consuma doar divertisment, ca pe o compensație a frustrărilor înconjurătoare, nu provoacă pe termen lung decât o formă de abolire a prezenței noastre active în societate, ne invită să uităm, nu să fim prezenți și responsabili.

Așadar, atragerea în captivitate a artelor prin exacerbarea, de o parte, a culturii divertismentului și, pe de altă parte, a formelor creatoare marcate puternic ideologic sau a celor controlate de corectitudine politică sacrifică, în realitate, țesutul întotdeauna fragil, întotdeauna vulnerabil, al democrațiilor. Fiindcă oglindirea societății în artă are și reversul său, pe cel al oglindirii artei în societate.

Vorba personajului din „Seaside stories” (seducătorul spectacol tragic-ludic al lui Radu Afrim) „generația nouă e lipsită de modele, așa că Bitălz rulz” – acest Bitălz fiind un pierde-vară cu gesticulație de fake rocker-don juan. Să ne aflăm oare deja pe un drum care va conduce către o disoluție sigură a principiului însuși al libertății?

Încep să mă întreb, la finalul acestui text, dacă nu cumva, în România, nevindecarea de duplicitate a generațiilor mai vechi a produs noi generații care nu știu cum a fost, de fapt, trecutul. Și pentru că nu știu, riscă să îl repete. Într-o variantă în care mă tem că Ceaușescu însuși s-ar fi simțit la el acasă.

Închei oferind o puternică și simbolică imagine din textul lui Lucian Pintilie despre Clody Bertola (din La vie en rose, de Ludmila Patlanjoglu). Această mare, foarte mare actriță s-a întors în România comunistă în 1946, singură în toate cele zece vagoane ale Orient Expresului.

Fără să îi dea nimeni vreo garanție, ea știa că, indiferent de regimul politic, teatrul e o insulă, poate că singura insulă de libertate care ne mai rămâne.