Arsenie Boca și viețile noastre de apoi
Arta rămâne în lumea de azi singurul nostru declanșator major de privire lucidă a realității, de antrenament al gândirii critice, de generator de întrebări esențiale.
Mă pregăteam să scriu despre polemica născută în privința celui mai recent documentar al lui Alexandru Solomon, Arsenie, viața de apoi, când am citit un punct de vedere (Florin Dumitrescu) pe care îl consider just și argumentat, din care voi relua aici doar următorul fragment:
„Da, au fost voci care au cerut interzicerea filmului sau au adus reproșuri gen «acest film nu trebuia făcut» (cum e cazul maestrului Nicolae Mărgineanu, care mărturisește public că are o iconiță cu Boca pe frigider și alta pe volanul mașinii). Sunt, în general, puncte de vedere ale unor oameni credincioși (totuși, nu chiar pe linia oficială a BOR). S-a spus clar că în 2023 nu mai poate fi vorba de cenzură (vezi riposta Festivalului ASTRA la scrisoarea Arhiepiscopiei SB, dar și poziția oficială a BOR). Dar putem vorbi de tabu(izare), de percepția de blasfemie, de tendințe de respingere și poate chiar de temeri profunde, cu substrat mistic. Toate merită discutate, analizate, confruntate cu filmul. Tocmai în acest sens, filmul merită văzut”. Recomand să citiți întreaga sa postare, de altfel, dedicată subiectului.
Această invitație la discuție pe care o lansează Florin Dumitrescu mi se pare că e singura care e cu valoare pozitivă în sine. O discuție nu este un simplu q&a pe care îl ai la sfârșitul vizionării unei pelicule, oricât de lung și de substanțial ar fi acesta. E vorba despre lansarea unor serii de dezbateri informate despre toate subiectele pe care povestea cinematografică le tratează.
Fiindcă ceea ce te tulbură în acest film în primul rând sunt întrebări despre nevoia la care a răspuns construirea cultului în jurul părintelui Arsenie Boca în societatea românească, chestiunea înmulțirii pelerinajelor, chestiunea nevoii de a evada interior undeva, dintr-o realitate pe care nu o mai înțeleg, a generațiilor de mijloc formatate moral și intelectual de comunism. Acest sentiment al excluderii și al tânjirii după o apartenență luminoasă și salvatoare e penetrant și tragic în România rurală și în România „nevăzută”, iar filmul lui Solomon pune asta sub un spot inconfortabil, dar atât de necesar de privit.
Scriam mai demult în articolul meu despre filmul Filantropica (r. Nae Caranfil) că părinții personajului principal – mama care calcă neîncetat și tatăl care se revoltă neputincios, uitându‑se la televizor – erau cheia satirei.
Subiectul era același. Abandonul, în postcomunism, al celor care compun fibra nevăzută a socialului.
Arsenie, viața de apoi este, de aceea, și un film despre responsabilitate. Despre cea a „organizatorilor” vieții noastre sociale, cei care profită cu cinism de aceste nevoi intense de existență cu sens pe care le are fiecare om. Și în această categorie intră toți promotorii superficialității: de la politicieni și televiziunile de divertisment, până la mass-media care, în loc să informeze, spală pe creier sau la cei care marketizează cu bună știință și maximum de pragmatism credința. În fine, în culisele filmului zace o imensă întrebare autoreflexivă: responsabilitatea noastră, a creatorilor, a artiștilor, în acest context, care este?! Solomon expune prin filmul său o neputință asumată de a „face lumină” în hățișul de influențe, tactici și, mai ales, nevoi legitime căruia omul abandonat al postcomunismului îi cade victimă.
Consecințele distribuirii filmului – vezi răspunsul public just al festivalului Astra față de cererea de cenzurare a sa de către Arhiepiscopia Sibiu – vorbesc indirect tot despre responsabilitate și despre felul în care ea se declină într-un anumit context dat.
Ceea ce rămâne ca posibilitate clarificatoare, așadar, este conversația. Iar faptul că filmul a detonat o atare conversație publică e necesar și benefic.
Doar că, pentru ca această conversație să aibă efect concret, ea ar trebui multiplicată cu intenție, prelungită și încadrată de o arhitectură mult mai complexă.
Când s-a lansat „Touch me not”, de pildă, imaginând reacțiile din jurul filmului în România, Adina Pintilie s-a preocupat foarte mult de exact această conversație sustenabilă și de parteneriatele educative din jurul ei. A permis ca dezbaterea însăși să devină dialog și să devină un eveniment. Cred, personal, că Alexandru Solomon ar fi trebuit să facă la fel. Și ar mai putea încă să o facă.
Îmi amintesc felul în care, pentru spectacolul Confesiune la Tanacu, regizat de Andrei Șerban pe baza cărții Tatianei Niculescu Bran, discuțiile de după spectacol cu publicul făceau parte integrantă din acesta, iar atelierul de la Cluj, care a permis realizarea reprezentației de la Teatrul Odeon din București, a inclus lungi discuții cu actorii, cu invitați speciali, cu scriitori și jurnaliști, despre tema atât de controversată și de dură a poveștii Irinei Cornici.
Altfel, cădem în radicalizările pe cât de simpliste, pe atât de periculoase pe care le-am văzut curgând și putem naște altele, ceea ce compromite, cred – din păcate – însăși intenția peliculei.
Vreau să sper că publicitatea negativă lansată de suma de actori instituționali care au refuzat să prezinte sau au cerut interzicerea filmului nu a fost un scop în sine pentru regizor, doar ca să îl marketizeze mai bine.
Nu pot încheia cele expuse mai sus fără să privesc însă și latura gravă cu adevărat a dinamicii antrenate de distribuția lui Arsenie, viața de apoi, în România.
Acum câteva zile citeam știrea următoare:
„Regret să-i informez pe toți iubitorii de film că am anulat festivalul nostru, care trebuia să aibă loc între 7 și 14 octombrie, din cauza unor evoluții externe”, a declarat pe X primarul din Antalya, responsabil cu organizarea festivalului Altin Portakal („Portocala de aur”, în turcă).
În centrul controversei se află filmul documentar „The Decree”, care spune povestea unui medic și a unui profesor, ambii epurați în valul de represiune care a urmat tentativei de lovitură de stat din 2016 împotriva președintelui turc Recep Tayyip Erdoğan.
Portocala de aur este cel mai important festival de film din Turcia și faptul că a fost anulat pe fondul unei cenzuri politice e teribil de serios.
La fel, recent, „The Green Border“, filmul Agneszkei Holland premiat la Veneția, a fost prezentat într-o conferință de presă a viceprim-ministrului polonez Kaczyński drept „rușinos, dezgustător și respingător”, iar realizatoarea a fost acuzată de „ură față de propriul popor”, pentru că prezintă soarta și realitatea migranților în Polonia actuală.
Așadar, ingerința politicului în artă în apropierea granițelor noastre redevine foarte mare și reacția de „tabuizare” despre care vorbește Florin Dumitrescu, la filmul lui Alexandru Solomon, reverberează, de fapt, de la aceeași sursă.
Or, asta este inadmisibil și extrem de periculos.
Arta rămâne în lumea de azi singurul nostru declanșator major de privire lucidă a realității, de antrenament al gândirii critice, de generator de întrebări esențiale.
Or, decidenții autoritari de tot felul detestă dintotdeauna înșiruirea de libertăți individuale de mai sus.
Îmi vine să scriu la final, de aceea: să ne amintim că e „mai bine huligan/decât dictator/mai bine golan/decât activist” și, parafrazând versurile regretatului și curajosului Pațurcă, mai bine artist/decât comunist.