Corina Șuteu

Publicat în Revista 22

În mijlocul acestei agitații politice toxice și ireale, în plină degringoladă a planetei și a oamenilor, a dispărut un om, un profesor și un profesionist, Lucian Pricop.

Mărturisesc, înainte de a afla despre dispariția sa, îl știam pe domnul Lucian Pricop foarte superficial. Nu îl cunoșteam, de fapt. Nu îl avusesem profesor, nici nu colaborasem cu el altfel decât prin intermediul unor elegante și eficiente mesaje schimbate cu el în calitate de colaborator al lui Laurențiu Damian, ca președinte UCIN. Cartea sa „Managementul producției de film” e un manual foarte necesar, explicativ, al drumului de la scenariu la pelicula propriu-zisă. Ea reflectă o carieră pusă în slujba unei abordări solide, riguroase și bine documentate practic și teoretic, a meandrelor realizării unei creații în cinematografie.Dar pe mine omul mă impresiona de fiecare dată, el fiind o apariție oarecum desprinsă din realitatea din ce în ce mai derizorie a prezentului și ancorată mereu într-un timp dispărut de mult, un timp diferit, un timp al grației apuse.

De aceea, faptul că acest om discret, elegant, cu o alură distinsă și cu o deosebită capacitate de a privi atent și profund lucrurile și oamenii – atât cât o intuiesc acum – nu mai este m-a întristat și tulburat profund.De câte ori îl vedeam în casa UCIN, aveam sentimentul că venise în vizită dintr-un vechi castel din Spania, în care era senior. Moștenirea nu îi lăsase suficiente resurse pentru a întreține sclipirea de odinioară a castelului, așa încât trăia ascuns aici, ca un nobil adoptat de lumea artiștilor de film, călăuzindu-i cu tandrețe și înțelegere prin viață și prin profesie.Iar pe președintele UCIN îl acompania ca prieten și ca susținător, și confident, sedus de farmecul uneori incomod, dar atât de sclipitor, intens magnetic al regizorului și artistului care este Laurențiu Damian.

Dispariția domnului Pricop mi-a reamintit că e neapărat necesar să ne oprim câteodată și să contemplăm faptul că există ființe care iubesc să își facă pur și simplu datoria, și o fac încărcate de pasiune tăcută, nu de ambiții egolatre. Mi-a reamintit că mai sunt oameni cărora le pasă de celălalt, care doresc să le arate unor profesioniști mai tineri calea, care sunt, pe scurt – așa, ca în romanele lui Ishiguro – „îngrijitori de suflete”, nu trâmbițe goale de sens.Fără acest fel de oameni, lumea s-ar prăbuși mai mult decât o face deja, fiindcă ea pe ei se sprijină, de fapt.

Citind reacțiile calde, intense și atât de încărcate de afecțiune provocate de șocul acestei dispariții, nu am putut să nu îmi spun că, din păcate, ne-am contaminat cu toții de o cultură a vizibilității cu orice preț, am uitat să mai privim în spatele cortinei, la cei care fac lucrurile să fie. Consecințele acestei uitări sunt interesante. Pe de o parte, avem impresia că aceia care se văd, scăldați orbitor în lumină, produc valoarea. Uităm, de aceea, că întotdeauna este un rând sau sunt mai multe, nevăzute, în spatele oricărui succes, al oricărei reușite. Vedem rezultatul, dar uităm procesul. Iar procesul cere timp, cere multă răbdare, cere eșecuri și luat de la capăt împreună, cere fidelitate și colaborare. Oamenii din umbră poartă, de cele mai multe ori, toate aceste calități de neînlocuit, pe care lumea de azi a reușit să le facă uitate, cu nonșalanță și cu superficialitate. Or, acești oameni din rândul doi sunt, și ei, adevărați creatori ai conținuturilor ce decorează piepturile altora, de multe ori. Marii educatori, marii artizani sau marii prieteni personali și profesionali sunt astfel de creatori și am impresia că Lucian Pricop era unul dintre ei. Cred că el nu performa ceea ce făcea, ci slujea ceea ce făcea. Era conștient că vocația, nu statutul afirmat, contează.

O altă consecință, mult mai periculoasă, a neglijării părții substanțiale, dar nevăzute, a ceea ce determină lucrurile posibile, este aceea că nu mai putem citi cu adevărat ce se află în spatele realităților care ni se prezintă. Îi vedem pe cei care acționează, dar nu-i vedem pe cei care influențează acțiunea și direcția ei. Așa, ne păcălim cu toții și ne adâncim într-o reală orbire, tot mai profundă. Fiind un om luminos și bine intenționat, un Sisif care împingea mereu lucrurile înainte – așa cum îl caracterizează o parte dintre cei care îi regretă dispariția –, Lucian Pricop era, din culise, un sprijin luminos și de neînlocuit pentru cei care i-au căutat colaborarea constantă. Influența lui nevăzută era generoasă și plină de bună-credință, niciodată ghidată de interese tranzacționale. E un lucru din ce în ce mai rar în ziua de azi.

Constat cu nostalgie că în ultimii zece ani s-au dus câțiva dintre oamenii care au purtat, în arte, tranziția atât de dificilă de după 1990 a comunității de creatori. Unii dintre ei erau foarte cunoscuți, alții, mai puțin. De multe ori am simțit că au plecat la timp, fiindcă lumea de azi pare atât de radical diferită, fiindcă relațiile umane din meseriile artistice s-au degradat, fiindcă a dispărut exigența pentru calitate și, odată cu ea, sensul atât de prețios al încrederii că acela care te acompaniază este și ghid, și partener, este și prieten, și călăuză.

Într-un fel greu de explicat, astfel de oameni funcționează ca niște repere morale tăcute, nu prin discurs, ci prin prezență. Ei nu ocupă centrul scenei, dar dau consistență întregii construcții. În absența lor, nu doar că procesele devin mai fragile, dar și sensurile se diluează. Rămân gesturile, rămân aparențele, dar dispare acea densitate umană care face ca o profesie să fie mai mult decât o succesiune de sarcini.

Poate că adevărata lor moștenire nu este una vizibilă imediat, nu poate fi arhivată sau cuantificată în mod direct. Ea se transmite difuz, în felul în care cei pe care i-au atins aleg, mai departe, să lucreze, să colaboreze, să respecte o anumită etică a discreției și a rigorii. În acest sens, Lucian Pricop rămâne prezent nu doar în amintirea celor care l-au cunoscut, ci și în felul în care aceștia vor continua, conștient sau nu, să ducă mai departe o anumită idee despre demnitatea profesiei.

Și poate că, într-o epocă în care totul pare să ceară expunere imediată și validare rapidă, figura unui astfel de „senior” devine cu atât mai necesară. Nu ca model nostalgic, ci ca formă de rezistență tăcută, ca dovadă că se poate construi și altfel: lent, atent, fără zgomot, dar cu o consecvență care, în timp, devine structură.

Fiecare meserie are îngeri și are războinici. Unii rămân nevăzuți și au început să fie tot mai puțini. Să ne temem atunci când vor dispărea de tot și când niciun senior proprietar de castel imaginar nu va mai veni pe aceste meleaguri să ne arate lumina de la capătul tunelului.Nu l-am cunoscut bine pe Lucian Pricop, și o regret acum, dar iată ce efect a avut asupra mea simpla intersecție cu el. Anumite ființe ne ating fără să ne dăm seama și, neîndoielnic, o fac în așa fel încât vedem mult mai bine pe ce cale alegem să înaintăm. În vremurile de azi e, poate, ghidajul cel mai plin de sens și, tocmai de aceea, de speranță.

Revista 22 este editata de Grupul pentru Dialog Social

Abonamente interne cu expediere prin poștă 45 lei pe 3 luni 80 lei pe 6 luni 150 lei pe 1 an Abonamente interne cu ridicare de la redacție 36 lei pe 3 luni 62 lei pe 6 luni 115 lei pe 1 an