Corina Șuteu

Spațiile publice sunt transformate în terenuri de influență, în care fiecare gest este o mică declarație de politică externă camuflată în estetică verbală sau subversivă.

În ultima vreme s-au înșirat pentru mine experiențe și situații care mă determină să notez gânduri disparate, dar conectate între ele de ceea ce aș numi, pur și simplu, situația culturii.

ARCUB e ca o navă-amiral pe lângă celelalte centre culturale, și o fuziune decisă fără o consultare serioasă prealabilă este un gest pe cât de pripit și dezechilibrat, pe atât de riscant.

Partiturile lui Enescu sau zidurile clădirilor de patrimoniu nu pot ajunge la și în cabinetul miniștrilor, ca să ceară socoteală pentru că sunt neglijate.

Am primit lunile trecute ultimele două numere din scena.ro și am decis, după ce le-am citit, să îmi fac abonament la revistă pentru 2026.

Întrebarea corectă este următoarea – cei care guvernează azi România înțeleg oare de ce este atât de important să fie cultura susținută din fonduri publice?

O pură întâmplare a făcut să dau, pe platforma HBO, peste documentarul Andrew Tate, icon or toxic: a faking it special, difuzat și în România. Curiozitatea m-a îndemnat să-l și văd.

Anii romantici, adică acei ani în care idealismul și generozitatea erau mult mai importante decât tranzacționalitatea mediocră de azi, pot fi regenerați.

„În zori, lumina e mai aspră” este o piesă despre o eroină a trecutului, dar și o pledoarie pentru luciditate în fața prezentului, un apel la responsabilitate și solidaritate.

Viața există în zonele gri, iar generația Z știe deja asta și, de aceea, poate că mai avem o șansă.

Ca societăți, ne apărăm colectiv, dar trebuie să fim înarmați simbolic, individual, cu armele gândirii critice și ale toleranței – doar asta poate salva democrațiile.

Nici Pricop, nici Mihalcea nu își propun să afirme, ambii își propun doar să chestioneze și să se autochestioneze.

Când cultura nu mai este decât o marfă, când spiritul critic este înlocuit de consum pasiv, democrația însăși este în pericol.

Într-o lume a teatrului care se ia adesea prea tare în serios, textele Liei Bugnar sunt ca un guilty pleasure. Ele îți dau suficient combustibil pentru a nu mai trata totul cu gravitate excesivă.

Nu există scut de apărare mai bun împotriva extremismului și spălării pe creier decât expunerea constantă la varietate culturală, adică la întâlnirea cu sufletul și cu mintea celui diferit de noi.

Volumul Gabrielei Adameșteanu servește ca un memento dureros al faptului că nu putem merge mai departe fără a ne așeza la masă cu trecutul nostru.

În loc să fie integrat de MAE, este timpul pentru o intervenție de radicală reorganizare a ICR.
Suntem dispuși să facem asta sau preferăm să-l lăsăm să moară lent, odată cu imaginea României în lume?

Ar fi nepotrivit să afirm că spectacolul cu titlul de mai sus, realizat de Cosmin Manolescu, e doar o nouă reprezentație de dans contemporan.