Pariul lui Fritz și miracolul fragil al Timișoarei: ce facem când se termină magia? | Revista 22
Plecarea lui Fritz nu va fi doar o schimbare de nume pe o ușă, ci un test de supraviețuire pentru tot ce s-a clădit.
Scriam, în 2022, un articol cu titlul Timișoara și legenda Casei H, din care citez finalul:
„…cred acum că la Timișoara miracolele sunt încă posibile. E suficient să ai magicianul și acoliții potriviți. Casa H este o dovadă vie în această privință. Una dintre cele mai importante lecții ale vieții, pentru mine, rămâne aceea că minunile se petrec de multe ori sub nasul nostru, dar până să le vedem și să le dăm valoarea meritată… paf… au trecut”.
Scrisesem acel articol plecând de la seria de documentare gândite cu atâta har și cunoaștere de irepetabila Adriana Babeți, sub genericul Harta secretă, oameni și locuri, realizat în contextul viitoarei Capitale Europene a Culturii.
Încheiam tocmai, alături de o echipă foarte mică, dar extrem de capabilă (Oana Radu, Raluca Iacob), consultanța pentru capitala culturală, care fusese, din fericire, amânată pentru 2023. Între timp, primar al Timișoarei devenise Dominic Fritz, care ne solicitase această intervenție strategică pentru a extrage proiectul din impasul acut de infrastructură și de programare în care se împotmolise. Nu intru în detaliile complicate și contorsionate ale acelei crize, fiindcă nu reprezintă subiectul analizei mele de azi.
Ceea ce vreau să spun este că, dincolo de efervescența intelectuală pur și simplu spectaculoasă a acestui oraș de pe malul Begăi — un teritoriu unde funcționează organic o „a treia Europă” —, dincolo de simbioza constantă dintre Universitatea de Vest și nucleele de creație, la Timișoara te lovești mereu de o dezbatere etică vie. Grupurile umaniste o întrețin cu încăpățânare și o fac să conteze activ în pânza urbană.
Pletora de arhitecți care își impun viziunea în spațiul public mai articulat decât în oricare alt oraș, creatorii de context cultural și umanist precum Adriana Babeți, foarte regretata Brândușa Armanca, Mircea Mihăieș, Bazil Popovici, Ovidiu Hrin, Oana Doboși, Raluca Selejan, Diana Marincu, Andreea Iager-Taco, Sorina Jecza sau Ovidiu Șandor, alături de spații-ancoră precum FABER sau Scârț Loc Lejer — ca să numesc doar câteva dintre nodurile de sens ale Timișoarei —, fac din ea o capitală culturală europeană oricum, prin propria-i natură. Însă șansa enormă pe care a reprezentat-o venirea lui Dominic Fritz la cârma primăriei nu poate fi contestată: a fost catalizatorul decisiv pentru succesul Capitalei Culturale și pentru continuitatea sustenabilă pe care o vedem până azi.
De ce afirm asta cu atâta fermitate? În primul rând, pentru că în 2022, în timpul primelor interviuri și consultări cu operatorii culturali și cu publicul, m-am lovit de o neîncredere sistemică, adânc sedimentată. Timp de cinci ani, asociația responsabilă de proiect își ratase mandatul, livrând aproape exclusiv pe hârtie. În acel climat saturat de lehamite, toată lumea cerea soluții radicale, de tip tabula rasa. Dominic Fritz a înțeles lucid că un incendiu administrativ nu se stinge prin pârjolire, ci prin reconstrucție graduală. Capacitatea lui de a naviga printr-un blocaj cronicizat și prin animozități istorice fără să piardă nicio secundă din ochi obiectivul „macro” a fost — o pot spune azi răspicat — de-a dreptul remarcabilă.
Neîncrederea s-a îmblânzit, lăsând loc unei speranțe materializate spectaculos. Deci, se poate!
Prezența riguroasă și neobosită a primarului la discuțiile cu echipa noastră de consultanță, ciocnirile de opinii extrem de sănătoase, confruntarea directă cu o presă adesea ostilă și felul în care a știut să cântărească abil ce trebuia executat acum versus ce putea fi amânat pentru mai târziu au configurat rezultatul de azi: imaginea unei Timișoare redefinite eminamente prin cultură și, derivat din ea, prin turism de conținut.
Trebuie să fac o mărturisire: la momentul consultanței, percepția mea asupra deciziilor lui Dominic Fritz era departe de a fi la fel de îngăduitoare. Dimpotrivă. În plan personal, nu am reușit niciodată să diger ușor clivajul brutal dintre interesul politic de conjunctură și valoarea intrinsecă a unui proiect cultural. Mi se părea că operează fragmentar, că sacrifică profunzimea pe altarul unui PR politic agresiv. Recunosc, m-am înșelat.
Privind retrospectiv și fără menajamente, îmi dau seama că într-o Românie în care arena politică este populată de personaje de calibrul unei Viorica Dăncilă sau al unui Adrian Veștea nu îi poți cere unui lider politic decât un singur lucru: să știe să își atingă scopurile majore adaptându-și instrumentele la terenul minat pe care joacă.
Iar răspunsurile la câteva întrebări simple confirmă că metoda lui a fost cea câștigătoare:
În ce alt oraș din România există astăzi o rețea reală de cinematografe de artă, salvate din paragină, restaurate, utilate la standarde europene și alimentate cu un program curatorial impecabil?
În ce alt oraș din România ai, săptămână de săptămână, câte un eveniment major de arte vizuale, comunicat foarte bine, care construiește o alfabetizare culturală solidă pentru noile generații?
În ce alt oraș coexistă atât de benefic proiectele de masă cu cele de nișă, articulate strategic?
Unde mai ai rigoarea unui Centru de Proiecte regândit de la temelie, extrem de eficient, chiar dacă și el poate fi perfecționat, firește?
În ce alt oraș universitatea și comunitatea artistică trăiesc o asemenea simbioză fertilă?
Mai ales, unde le ai pe toate acestea la un loc?
Sigur, rezultatele nu îi aparțin exclusiv lui Dominic Fritz. Însă ele există astăzi cu această vitalitate pentru că viziunea primarului le-a oferit oxigen, spațiu de desfășurare și arhitectură, și protecție instituțională.
Tocmai de aceea, exercițiul acesta de luciditate privind figura unui om politic precum Dominic Fritz devine crucial. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, momentul plecării sale de la Primăria Timișoarei va veni. Iar în acea zi, sistemul pe care încercăm cu atâta tenacitate să îl construim pentru cultură va încasa, și el, o lovitură.
De ce? Pentru că vulnerabilitatea cronică a politicilor culturale românești constă tocmai în dependența lor viscerală de voința și înțelegerea unui singur decident. Când la cârmă se află un lider care înțelege că decizia culturală nu e un moft bugetar, ci un pilon strategic de dezvoltare urbană și comunitară, lucrurile funcționează, iar ecosistemul înflorește. Însă în absența unei instituționalizări ireversibile a acestor practici — a Centrului de Proiecte, a autonomiei curatoriale, a finanțărilor pe criterii transparente de merit —, sistemul rămâne fragil.
Odată ce un astfel de primar pleacă, terenul câștigat cu atâtea eforturi riscă să fie redevorat peste noapte de reflexele de pradă ale aparatului administrativ tradițional: politizare, favoritism, simplificare populistă și reducerea culturii la statutul de decor pentru festivisme de bâlci. Plecarea lui Fritz nu va fi doar o schimbare de nume pe o ușă, ci un test de supraviețuire pentru tot ce s-a clădit; va fi momentul de adevăr în care vom vedea dacă ecosistemul cultural timișorean a învățat să devină o structură autoimună.
Apoi, sigur că Timișoara va continua să fie un loc magic; are, din fericire, suportul văzut și nevăzut al unei uriașe energii intelectuale care o poartă mai departe. Dar e esențial să folosim acest exemplu ca pe un studiu de caz brutal despre adevărurile pe care refuzăm sistematic să le confruntăm. Iar fără această confruntare lucidă, mă tem că soluțiile providențiale ivite din senin vor rămâne doar o altă iluzie confortabilă. //
Revista 22 este editata de Grupul pentru Dialog Social
Abonamente interne cu expediere prin poștă 45 lei pe 3 luni 80 lei pe 6 luni 150 lei pe 1 an Abonamente interne cu ridicare de la redacție 36 lei pe 3 luni 62 lei pe 6 luni 115 lei pe 1 an