Corina Șuteu

Publicat în Revista 22

Partidul de extremă dreapta AfD a câștigat alegerile într-un land german important pentru echilibrul politic al țării.

Iar faptul că AfD privește ostil Bauhausul nu este o curiozitate marginală a războaielor culturale germane. Este un simptom. În clipa în care o mișcare artistică ajunge denunțată drept „cosmopolită”, „elitistă” sau insuficient de patriotică, disputa nu mai privește gustul, clădirile cu linii drepte ori mobilierul funcțional. Ea privește dreptul unei societăți de a gândi dincolo de granițele fricii sale.

Există un tip de politică pentru care o fereastră nu este niciodată doar o fereastră. Este o breșă. Un scaun nu este doar un scaun, ci o doctrină. O clădire cu linii clare, lipsită de podoabe identitare, este suspectă: pare că refuză să declare din prima clipă cui aparține, ce sânge o legitimează, ce mit național îi ține zidurile în picioare.

În acest climat, Bauhausul redevine o țintă. Retorica unor voci din mediul AfD și din ecosistemul său cultural nu inventează nimic nou. Ea recuperează, cu inflexiuni contemporane, vechea suspiciune autoritară față de formele care nu se lasă puse să slujească un sens identitar bine delimitat.

Bauhausul a apărut la Weimar, în 1919, într-o Germanie rănită de război și răvășită de întrebarea: cum poate fi refăcută viața comună? Walter Gropius a imaginat atunci o școală în care arhitectura, arta, meșteșugul și tehnologia să nu concureze, ci să lucreze împreună. Nu era vorba numai despre stil. Era un proiect de educație a sensibilității și de democratizare a formei: obiecte bine făcute, locuințe funcționale, spații luminoase, design accesibil, o relație mai puțin ierarhică între utilitate și frumusețe.

Naziștii au stigmatizat Bauhausul ca expresie a artei „degenerate”, a bolșevismului cultural și a influențelor evreiești sau străine.

În 1933, școala a fost închisă. Dar închiderea instituției nu a reușit să omoare conceptul care își avea deja propria viață. Profesorii și absolvenții s-au răspândit în Europa, Statele Unite, Palestina, America Latină și Asia, iar Bauhausul a devenit una dintre marile gramatici vizuale ale secolului al XX-lea.

Fiindcă proiectele artistice inovatoare și puternice au uneori această revanșă discretă: se răspândesc tocmai după ce sunt persecutate. Profesorii și absolvenții Bauhaus au plecat în exil și au dus ideile școlii în multe locuri ale lumii. Modernismul a devenit o limbă internațională, iar Bauhausul a intrat în ceea ce putem numi imaginarul colectiv european.

Ce deranjează, de fapt, la Bauhaus? Faptul că pune în circulație o idee extrem de periculoasă pentru autoritarism: lumea este construită și, prin urmare, poate fi reconstruită. Formele în care locuim nu sunt naturale; ele sunt rezultatul unor decizii. Orașul, școala, casa, mobilierul, spațiul public, limbajul vizual al instituțiilor, toate pot fi discutate, reproiectate, făcute mai deschise sau mai exclusiviste.

Arta devine astfel o infrastructură a gândirii critice. Ea nu produce numai frumusețe și nu oferă doar un refugiu privat. Ea antrenează capacitatea de a imagina alternative. Când înveți să vezi că un obiect poate avea o altă formă, începi să accepți că o regulă poate avea o altă justificare, că o frontieră poate avea o altă semnificație, că o societate poate fi organizată și altfel decât prin frică, obediență și excludere.

Acesta este motivul pentru care regimurile și mișcările autoritare iubesc monumentul, dar suspectează experimentul. Bauhausul cere participare, educație, lucru comun și disponibilitatea de a accepta că tradiția nu este o relicvă neatinsă, ci o conversație continuă.

Eticheta de „antipatriotic” spune mai multe despre cel care o aplică decât despre obiectul ei. O cultură matură nu devine mai puțin națională fiindcă poate dialoga cu lumea. Dimpotrivă, identitatea care nu suportă schimbul este o identitate fragilă, administrată prin panică.

Allan Bloom și ideea sa despre „închiderea minții” e relevantă aici. Chiar dacă diagnosticul intelectualului asupra universității americane rămâne unul controversat, întrebarea pe care o ridică este esențială: ce se întâmplă atunci când oamenii își pierd disponibilitatea de a fi puși în dificultate de alte idei, forme și tradiții? Mintea închisă nu este neapărat lipsită de informații. Poate fi foarte bine echipată doar cu certitudini.

La Czesław Miłosz, în Gândirea captivă, mecanismul este mai sever. Captivitatea nu începe numai când o putere îți interzice să vorbești. Începe când vocabularul puterii colonizează felul în care gândești, când ajungi să numești „realism” resemnarea, „ordine” excluderea și „patriotism” obediența. Când pluralitatea devine o amenințare, iar libertatea de a imagina este tratată ca un defect moral, gândirea începe să se adapteze propriei sale cuști.

Bauhausul rămâne important nu pentru că ar trebui venerat ca o icoană modernistă, ci pentru că apără o practică a libertății. Aceea de a pune la lucru forma, materia, tehnologia și comunitatea pentru a imagina o viață mai locuibilă.

Când un partid sau un curent politic transformă o școală de artă într-un semn al trădării, nu apără cultura națională. Declară război capacității culturii de a ne scoate din rând. Iar aceasta este, poate, una dintre cele mai urgente mize ale artei: să ne reamintească faptul că a-ți autolimita accesul nu este echivalent cu a-ți proteja destinul.

Este o lecție, cred, care nu aparține exclusiv Germaniei și care ar trebui să intereseze, poate mai mult ca oricând, Europa de astăzi.

Revista 22 este editata de Grupul pentru Dialog Social

Abonamente interne cu expediere prin poștă 45 lei pe 3 luni 80 lei pe 6 luni 150 lei pe 1 an Abonamente interne cu ridicare de la redacție 36 lei pe 3 luni 62 lei pe 6 luni 115 lei pe 1 an