Corina Șuteu

Publicat în Revista 22

Vrem ca arta românească să strălucească la bienală, dar, ca să folosesc o figură de stil din Ray Bradbury, punem obstinat ghiulele la picior balerinelor.

Pe 13 ianuarie 2022 a fost anunțat proiectul câștigător al concursului organizat de Ministerul Culturii pentru pavilionul României la Bienala de la Veneția (artă) din acest an. Este vorba despre „Tu ești un alt Eu: O catedrală a corpului / You are another Me: A cathedral of the body”, autor Adina Pintilie, curatori Cosmin Costinaș și Viktor Neumann.

Prin profilul și arhitectura ei instituțională, care împacă fericit arta și diplomația, Bienala de artă contemporană de la Veneția este unul dintre evenimentele majore de politică externă culturală din lume, poate chiar cel mai important. Asta se măsoară în cantitatea și calitatea rețelelor de influență care își dau anual întâlnire acolo, ca vizitatori, colecționari, pasionați de artă sau galeriști și creatori cu reputație solidă. Vin la bienală oameni politici, staruri, oameni de afaceri, lume de peste tot, plină de curiozitate și de  pasiune. (Bienala de artă este organizată o dată la doi ani și alternează cu bienala de arhitectură) 

Pavilionul nostru este situat ideal: în Giardini, cu o frumoasă peluză în față, pe care alții ne-o invidiază, ea fiind locul în care, după deschidere, pot fi organizate mici, dar selecte cocteiluri.

Prezența artelor din România la bienală (fondată în 1895) datează din 1924, dar pavilionul României e cumpărat și construit de Nicolae Iorga, pe bani personali (!) și donat statului român abia în 1938. Doar 32 de țări au pavilioane în Giardini della Biennale, celelalte până la 90 (câte țări numără azi participarea internațională) trebuie să găsească alte spații de expunere.

Ei bine, cu toate aceste avantaje, de ani buni, parcursul spre realizarea evenimentului din pavilion e un adevărat Hungergame.

În ianuarie a fiecărui an, cu doar trei luni înainte ca bienala să fie deschisă oficial, se dă rezultatul unui concurs la care participă candidați ce depun un proiect artistic evaluat de un juriu numit de Ministerul Culturii după o grilă care a trecut, în timp, prin forme variate. Grila e gândită să garanteze „obiectivitatea” selecției, cu eternă grijă – retorică, din păcate – pentru cheltuirea cu sens a banului public. Toate bune și frumoase, dar valoarea unui proiect artistic e foarte greu măsurabilă după criterii inginerești și administrative, oricât de bine ticluite ar fi acestea. În plus, în ultimele decade, administrația noastră culturală (cea care ar trebui să își înțeleagă misiunea de serviciu public în favoarea artelor) s-a degradat în așa măsură, încât a devenit un obstacol, nu un facilitator al industriilor atât de speciale ale creativității.

La origine, concursul de selecție avea o funcție benefică.

În perioada comunistă, comisarii pavilionului erau numiți de autoritatea ideologică și propagandistică ce patrona cultura. Aceștia decideau conținutul expozițiilor, dar erau intelectuali recunoscuți (Ion Frunzetti, Dan Hăulică). Cuvintele-cheie ale programării pentru bienală imediat după 1990 continuă să fie „conformism luminat”: Mircea Spătaru, Horia Damian, Ion Grigorescu sau Ion Bitzan. Concursul e introdus în 1999, urmărindu-se ca el să producă o ruptură între vechea formă de programare și cea care va permite, iată, curatoarei Judit Angel să construiască o expoziție cu SubReal și Dan Perjovschi. Au urmat un proiect colectiv de artă video (2001), Kinema Ikon (2003), European Influenza (Daniel Knorr – 2005), Low Budget Monuments (Mihnea Mircan – 2007).

Se realizează astfel, în fine, o reconectare la timpul artistic occidental. Ceva trebuia să permită diversificarea, iar instrumentul pentru a face asta e concursul de selecție pentru pavilion!

Ca de obicei însă, în România, lucrurile s-au făcut pe jumătate și fără corelare. În vocabularul managementului strategic am spune că resursele și instrumentele n-au fost acordate cu obiectivele. De ce? Pentru că, din 1999 și până acum, producția efectivă a expoziției câștigătoare întâmpină de fiecare dată, repetitiv, aceleași obstacole majore. Instrumentul a fost creat, dar nu și arhitectura adaptată în care el să poată funcționa în sprijinul adevăratului său scop: excelență de conținut și de punere în valoare și comunicare a expoziției.

Subvenția pe care o alocă Ministerul Culturii (prin intermediul unui contract, și el viciat de iremediabil vetusta noastră administrație și legislație culturală) e transferată abia după ce proiectul este predat și bienala se deschide. Așadar, producția propriu-zisă e, de fapt, asigurată cu bani privați (sponsori) sau e acoperită din buzunarele personale ale expozanților. „Ca să depui azi un proiect pentru bienală, trebuie să fii ori foarte bogat, ori nebun”, remarca nu demult un fost coordonator de proiect.

Această obligație, de a avea bani pentru a produce un eveniment artistic de o importanță și reprezentativitate națională majore, determină ca unul dintre criteriile implicite ale selecției să includă, așadar, capacitatea financiară sau cea de a strânge bani a expozantului. Adrian Ghenie, pentru Darwin’s Room, solo show-ul său de la Veneția, a cheltuit, cu mare discreție și generozitate, pentru refacerea unui pavilion aflat în mare degradare, o jumătate de milion de euro și a putut avansa cei 200.000 de euro necesari pentru restul producerii efective a expoziției sale.

(După Nicolae Iorga, iată încă o favoare materială făcută statului român de o personalitate a spiritului).

Un compromis câștigător ar fi acela ca, prin așa-numitele „credite de angajament”, ministerul să aloce automat o sumă anuală și legislația să fie adaptată în așa fel încât ea să fie pusă imediat la dispoziția proiectului, în acord cu necesitățile specifice ale acestuia. Fiindcă e de notat și faptul că statul dă în fiecare an aceeași subvenție, cu toate că amploarea, conținutul și ambițiile fiecărui proiect câștigător sunt diferite. Din nou, o perspectivă mecanică asupra obiectivului real: rezultatul artistic.

Alt obstacol major este timpul de numai trei luni acordat realizării proiectului. Alte țări știu cu ani înainte ce vor prezenta la bienala de artă. Argumentul avansat la noi este acela că tema fiecărei bienale este anunțată târziu de către curatorul desemnat. Dar tema privește expoziția internațională, cea pe care o coordonează curatorul general, iar pavilioanele naționale sunt cele care, istoric și estetic, constituie, de fapt, inima creativă a evenimentului și are fiecare un concept autonom. Ele doar contextualizează tema generală.

Dacă ar fi timp suficient, atât chestiunea sumelor finale necesare, cât și a dezvoltării organice a proiectului artistic și a strategiilor sale de comunicare ar fi rezolvate cu mult mai mare pertinență pentru logica artistică.

În situația de azi, de îndată ce câștigătorul e anunțat, el se găsește brusc într-un rol impropriu, care îl obligă să gestioneze în urgență un abis de proceduri administrative, financiare și logistice, fără nicio legătură cu menirea sa reală, cea de creator. Prins între lipsa de timp și presiunea financiară, „creatorul de conținut” se luptă don quijotesc și gratuit cu morile de hârtii.

A venit momentul să dezvățăm administrația – și mă adresez aici comunității artistice – că putem realiza imposibilul în arte fără susținere, fără bani, fără viziune din partea celor direct responsabili și plătiți din taxele noastre. Acest sindrom al pionierului fruntaș care ajunge pe culmi lihnit de foame și cu genunchii zdreliți e absolut perdant și trebuie depășit, dacă dorim ca „era digitală” să nu ne înghită cu totul.

E de remarcat, de altfel, că tocmai efortul administrativ, total impropriu echipei artistice, risipește banul public. Vrem ca arta românească să strălucească la bienală, dar, ca să folosesc o figură de stil din Ray Bradbury, punem obstinat ghiulele la picior balerinelor.

În momentul deschiderii, la fiecare ediție, cei trei „proprietari” publici ai prezenței noastre la bienală își fac și ei, fizic, apariția: Ministerul Culturii pentru proiect și realizarea sa, Ministerul Afacerilor Externe, deținător al pavilionului și ICR. Nereglarea de ani buni a felului în care aceste instituții își corelează efortul duce la situații în care, de pildă, cheia pavilionului nu e la dispoziția custozilor, fiindcă se află la ICR Veneția, modificările în pavilion pentru o expoziție subvenționată de Ministerul Culturii nu pot fi realizate din cauza metehnelor învechite de administrație ale MAE, iar discursurile de deschidere se încalecă între cei trei „aparținători” care doresc întâietate la microfon.

În fine, cheltuielile de protocol sunt, de asemenea, obținute prin nejustificate eforturi, cu toate că știm că la aceste întâlniri informale sunt adevărate spații de influență.

Cei care au grija banului public nu par să fie atenți la cheltuielile pentru mereu prea numeroasele delegații de la ministere care se deplasează la deschidere, dar sunt foarte chibzuiți cu o cheltuială care ar putea, realmente, să servească interesul național.

De altfel, nici comisarul desemnat nu este plătit pentru ceea ce face, adică pentru o muncă de acompaniere și mediere ireproșabilă.

Să ne oprim acum și asupra câștigătoarei din acest an: Adina Pintilie și proiectul său – o prelungire și o extindere în artele vizuale ale temei conceptuale pe care a dezvoltat-o în filmul „Touch me not”.

E greu să comentăm această alegere, fiindcă ea nu se bazează pe un portofoliu solid al artistei, ci pe afirmarea încrederii în talentul și originalitatea sa. Prezența lui Cosmin Costinaș, curator, garantează credibilitate și vizibilitate internațională.

Ceea ce este însă simptomatic în rezultatul concursului e, culmea, o formă de conformism față de tendințele actuale: fluiditatea genurilor, afirmarea feminismului, accentul pus pe marginalitate.

Dacă în perioada comunistă prezentam Țuculescu, acum o avem pe Adina Pintilie. O polaritate ionesciană, un șpagat identitar care, de fapt, nu indică o viziune, nu mai reflectă, ca în 1999, o reconectare, ci prelungește o dorință de a fi, cu orice preț, „în rândul lumii emancipate”, o lume pe care însă realitatea noastră națională o respinge – vezi evoluția partidului AUR!

Ca de obicei, ne aliniem în bătaia vântului, cu riscul de a ne schimba brusc traiectoria, de îndată ce puterea își mută centrul.

Nu pot încheia fără să menționez remarcabila muncă de cercetare făcută de Daria Ghiu despre prezența României la bienală. Aceeași Daria Ghiu (titlul cărții sale e titlul articolului de față), care spune:

„Pavilionul României este oglinda perfectă a tuturor indeciziilor naționale identitare”.

Ei bine, îi dau dreptate. Oare ne aude cineva?!