România, între „cultura națională” și „brandul de țară”

Publicat în Revista 22

Ziua Culturii Naționale desenează un fel de sindrom obsesiv-compulsiv al unor procese sociale pe care nu mai reușim să le integrăm într-un discurs umanist cu sens.

Pe 15 ianuarie, ca în fiecare an, a fost sărbătorită Ziua Culturii Naționale.

În bulele paralele și din ce în ce mai atomizate ale existenței culturale din România s-au petrecut, exact în această perioadă, următoarele:

S-a iscat o polemică în jurul afirmațiilor lui Daniel-Cristea Enache legate de faptul că Mircea Cărtărescu a fost tradus în exclusivitate pe bani publici. „Să le facem dreptate scriitorilor importanți” e titlul publicat de DC News.

„... e clar că trebuie puțin umblat la aceste politici culturale și trebuie să le facem dreptate acestor scriitori importanți”, spune DCN.

Pe lângă alte, multe și variate reacții, aproape completă și documentată o are Mircea Vasilescu, arătând, în cifre, de ce afirmația criticului literar este inexactă. Cât despre formula „trebuie umblat un pic la aceste politici culturale”, ea nu pare să șocheze pe nimeni, fiindcă – nu-i așa – politica publică în cultură este o temă deosebit de familiară tuturor.

Tot la mijloc de ianuarie, concursul pentru pavilionul României la Bienala de la Veneția din acest an e câștigat de proiectul Adinei Pintilie,„Tu ești un alt Eu”.

Proiectul trebuie finalizat până în 23 aprilie 2022, fiind previzibile deja aceleași enorme complicații administrative și logistice pe care această prezență internațională a României le are de trei decenii încoace. Bienala este cel mai important eveniment de artă contemporană din lume din punctul de vedere al consacrării pe scena de artă contemporană. Paradoxal, statul român îi dă o atenție submediocră, lăsând responsabilii de proiect și artiștii la voia capacității lor de a „se descurca”, făcând sacrificii individuale asumate pentru un proiect de reprezentare națională.

E evident că ne-am obișnuit și resemnat ca forma să dicteze fondul și să îl „îngenuncheze”. Vorbim despre mecanisme, despre obiective și despre produse, nu mai vorbim despre idei și despre procese. Doar că mecanismul e defect, e asimetric, ineficient și disfuncțional. Și nimeni dintre cei responsabili nu îl repară, fiindcă artistul e văzut, în această constelație, ca un „sclav” al mecanismelor administrative, nu ca Graalul – poate exagerez puțin – căruia aceste mecanisme ar trebui, de fapt, să i se supună și să îl deservească. Modalitatea desemnării pentru pavilionul din Giardini va fi obiectul unei analize viitoare.

Mai departe, pentru premiul de poezie Mihai Eminescu este nominalizată poeta Cătălina Stanislav, recomandată de Memorialul de la Ipotești, același memorial care îi înlătura scriitoarei din spațiul virtual o filmare în care ea citește o poezie cu un conținut considerat „licențios”.

„Situația nu este singulară, amintește Monitorul de Botoșani. În 2018, poeta Medeea Iancu a ales să prezinte în cadrul aceluiași eveniment o poezie cu expresii pornografice, în consecință, aceasta fiind sancționată cu avertisment de către polițiști”...?!

Urmează pe rețelele sociale și în presă un tsunami de comentarii.

Situația traduce, de fapt, grave nesiguranțe axiologice.

E valoroasă această poezie sau nu?

Răspunsul, bine formulat în articolul recent al poetului Cosmin Perța „... Politica și ideologiile se schimbă, cadrele de gândire se schimbă, însă valoarea literară are ceva independent de acestea, care îi asigură perenitatea”, nu transpare în argumentația memorialului. Deși tocmai această discuție, cea despre valoarea literară a textului, era esențială.

E poziționarea instituțională asumată, clară? Poliția decide ce lasă pe internet sau nu Memorialul de la Ipotești?!  Să ne asigurăm, aș propune, că poliția a citit și textele licențioase ale lui Eminescu, cel pe care îl sărbătorim cu atâta pompă pe 15 ianuarie.

În fine, chiar pe 15 ianuarie, la București are loc protestul „Ziua culturii invizibile”, pentru că, după cum declara Codruța Vulcu, președinta AROC (Alianța organizatorilor de evenimente culturale), pe Facebook, „se împlinesc doi ani de la debutul pandemiei, iar industria culturală românească este aproape de colaps. În acești doi ani, sectorul cultural a fost puternic restricționat, în tot acest timp, autoritățile negăsind suficiente soluții pentru a-l sprijini.

Lucrătorii și artiștii din domeniul cultural protestează în fața guvernului, cerând măsuri compensatorii și un plan predictibil în care să își poată desfășura cu toții activitatea”.

Cu toată empatia și aprobarea pe care le putem avea pentru solicitările juste adresate recent în Piața Victoriei de manifestanți, nu poate fi trecut cu vederea faptul că această situație reflectă și tăcerea pe cât de temporară, pe atât de fatală pe care autoritățile publice au reușit să o negocieze cu alianțele artistice din când în când, în schimbul mimării unor măsuri punctuale, care satisfăceau pe moment grupul care manifestă azi. Nu e o concluzie simpatică, dar e una care, în principiu, ar trebui să dea de gândit lucrătorilor culturali despre capacitatea lor reală de a-și susține colectiv și pe termen lung interesele de fond, nu doar pe cele de peste două zile sau două săptămâni.

Citind enumerarea de mai sus, se desenează un tablou haotic, dezmembrat și incoerent al realității sistemului cultural din România de azi. O realitate aflată în divorț cu discursurile și retorica fals celebratoare pe care o afișează autoritățile publice care, în aceeași zi de 15 ianuarie, împodobesc încă o dată cu evenimente de prost gust și lipsite de substanță, absurd de costisitoare uneori, o celebrare al cărei sens e iremediabil compromis, atât în formă, cât și în fond.

Ce este acum, la noi, „cultura națională”? Cine și ce o reprezintă și după ce criterii?

Ce fapte culturale mobilizează cu adevărat spiritele, ce evenimente culturale sau figuri de creatori și intelectuali contemporani sunt generatoare și conective cu adevărat și, mai ales, cine le conferă legitimitate într-un spațiu public invadat de o desăvârșită lipsă de principii valorice, în care orice polemică inteligent argumentativă se sfârșește în radicalism și polarizare (deseori în insulte) sau se lovește de ignoranță și indiferență.

Firește, aceste întrebări nu au un răspuns prea simplu de dat. Niciunul confortabil. Fiindcă autoreferențialitatea unei culturi într-un context globalizat este o dilemă căreia nici măcar o țară ca Franța nu știe încă în ce fel să îi răspundă adecvat.

Ce putem remarca specific însă în România este, pe de o parte, paralelismul incompatibil al tuturor acestor lumi, „bule”, culturale. Atomizarea completă a spațiului comun de gândire și de sensibilitate. O conexiune necesară care nu mai există și care, prin lipsa ei, segmentează ireversibil conștiința apartenenței la un imaginar cultural comun.

Pe de altă parte, constatăm o deteriorare majoră a discursului public despre cultură și artă în România. Exemplele enumerate o confirmă. Nimic nu mai este aspirațional, nimic din grația spirituală a artelor nu mai pare esențial și de neatins, totul devine utilitar, prozaic, pasibil de vulgarizare și, mai ales, supus fie rigorilor plate ale administrației, fie consumului gustat de opinia generală. Ziua Culturii Naționale desenează un fel de sindrom obsesiv-compulsiv al unor procese sociale pe care nu mai reușim să le integrăm într-un discurs umanist cu sens.

În România de azi, scena creativă este ocupată integral de două forme devenite majoritare în consumul cultural al publicului larg: entertainmentul și „arta cu mesaj”.

Acest tip de transmisie creatoare e, prin definiție, non-aspirațional. Pe de o parte, entertainmentul oferă confort și veselie superficiale. El nu caută decât să conforteze și să distragă atenția de la o perspectivă potențial critică asupra vieții, fiind un „medicament de ocazie” care adoarme efectele, nu cauzele dilemelor existente.

Arta cu mesaj, la fel. Ea transmite, teoretic, „problemele” societății și ale individului, dar mesajul ajunge către cei care le cunosc deja, le confortează propria nemulțumire.

Așadar, una dintre formele creative de mai sus te păcălește cu o evadare iluzorie și superficială, cealaltă te reasigură că ai valorile juste, pe care tu le cunoști și le aprobi. Ambele te mențin captiv.

Niciuna dintre ele nu te va tulbura, nu te va determina să aspiri la ceva pe care nu îl știai, nu te va „elibera” interior. Or, arta este despre această formă de eliberare și despre aspirația de a ieși din zona de confort.

Nu cumva aceeași disfuncționalitate a administrației culturale încurajează această polarizare atât de reductivă pentru arte? Iată un alt subiect care merită tratat pe larg.

Ca epilog să notăm că, în ianuarie, Anamaria Vartolomei ia „Premiul Lumière” pentru cea mai bună actriță și lui Sebastian Androne îi e acordat premiul ICMA (International Classical Music Awards) pentru compozitorul anului 2022. 

Avem, așadar, obsesia „brandului de țară”, dar nu reușim să îl articulăm acasă, el se consolidează și strălucește acolo unde sistemele administrative (europene și internaționale) reușesc să dea spațiul și instrumentele de reușită adecvate talentului, adică să construiască, practic, nu retoric, un sens concret de apartenență culturală.