Corina Șuteu

Publicat în Revista 22

În august, scriam articolul de mai jos fără să îmi imaginez că, între timp, poneiul roz va fi luat de cineva în timpul lansării celui mai recent număr al Revistei Arta, de la „Insula 42”.

Am deschis spațiul Insulei în 2015 și, de atunci încoace, multe întâlniri și evenimente publice s-au petrecut aici, fără ca poneiul să dispară. Pe cât am fost de tulburați de dispariția lui, Cristian Neagoe și cu mine, pe atât de mult ne-am spus (pe măsură ce au trecut zilele fără să ni-l returneze cineva, eventual, într‑un plic): „Asta a fost”… În fond, reprezentarea simbolică a acelui moment rămâne în memoria noastră și a spațiului public din România, cu bunele și cu relele sale.

Reiau, așadar, povestea:

Luna august a fiecărui an îmi aduce în memorie momentul Poneiului Roz, petrecut în 2008. Au trecut de atunci 14 ani și voi recapitula aici, concis, ce s-a întâmplat.

Ajunsesem director la ICRNY în februarie 2006 și veneam direct din Franța, unde locuisem și lucrasem nouă ani. Ambiția mea principală, preluând postul de director al ICRNY, era să profit de o conjunctură stelară aflată în fruntea ICR București în acel moment. Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieș și Tania Radu aveau o viziune față de care mă simțeam complet aliniată: modernizarea și reconectarea artelor și potențialului intelectual al României actuale cu sistemele culturale internaționale. Mult dezbătuta imagine a României în lume avea mult de câștigat din exportul talentului contemporan, și nu numai. Un export care trebuia făcut însă în mod profesionist și avantajos pentru creatorii și intelectualii din România. Asta își dorea echipa lui Patapievici și asta a reușit, în mod excepțional.

Din 2006 în 2008, eram pornită, așadar, cu „arme și bagaje”, să reașez imaginea noastră la locul ei meritat, pe „harta sensibilă” a Statelor Unite, și să cunosc realitatea de dincolo de Ocean, plecând dintr-o Franță de la care învățasem foarte mult despre cât este de importantă cooperarea și conectarea culturală internațională. Am inițiat, în acei primi doi ani de directorat, împreună cu echipa foarte mică, dar foarte pasionată, a Institutului, rezidențe de artiști vizuali (prima fiind Ioana Nemeș, cu al său extraordinar «Weekly evaluations»), l-am invitat pe Cristian Mungiu să prezinte la Yale University filmul «Occident» chiar cu un an înainte ca el să câștige un Palme D’Or la Cannes, am angajat o majoră colaborare cu MoMa pentru o expoziție DaDa, am adus Teatrul Luni de la Green Hours în spații nonconvenționale din NY, cu piese ale lui Ștefan Peca și cu un desant de tineri dramaturgi la NYUniversity (Gianina Carbunariu, Vera Ion, Bogdan Georgescu ), am colaborat cu Vladimir Tismăneanu, Nina Cassian, Norman Manea, Andrei Codrescu, Carmen Firan și Saviana Stănescu, Șerban Lupu, Dan Perjovschi și Lucian Ban, am organizat în colaborare conferințe la Columbia University și prima Academie Itinerantă Andrei Șerban la Teatrul La Mama, cu spectacolul „Confesiune la Tanacu”, după romanul Tatianei Niculescu, și am pornit, la Tribeca Cinemas, întâiul festival de Film Românesc de la NY (actualul Making Waves)… Din păcate, arhiva online a celor 7 ani de ICRNY, cea de atunci, nu mai există. În 2008, am dorit, pe linia aceleiași politici deschise și originale, să producem un proiect streetart/poezie. Zis și făcut.

Galeria ICRNY a găzduit o expoziție a foarte tinerilor Nuclear Fairy, Omar și Irlo, iar în locuri precum Cornelia Street café au avut loc lecturi ale poeților Nora Iuga, Elena Vlădăreanu, Constantin Vică, Vasile Leac, Dan Sociu, Răzvan Cosmin Țupa. Efervescența era în toi, apăruse un articol în NY Magazine, așa încât mi-am spus că, după o lună și ceva de la vernisaj, ar fi bine să o invit la NY pe Andra Matzal, care să vorbească, în galerie, despre mișcarea de street art recentă din România, pentru a genera și mai mult interes. Marina Drăghici, o foarte cunoscută scenografă de origine română din NY, îi invitase între timp pe tinerii artiști să lucreze cu ea la decorul spectacolului FELA, pe Broadway. (Reamintesc aici că Marina a luat premiul Tony pentru decorul acelui spectacol, realizat în colaborare cu artiștii.) Nimic nu m-a pus, din păcate, mai serios pe gânduri cu o seară înainte de prezentarea Andrei, când ambasadoarea de la acea vreme la ONU m-a sunat să îmi comunice că a dat voie în galerie unui grup de jurnaliști din diaspora, care au văzut, citez, „un măgăruș roz”, cu o zvastică desenată pe crupă, pe o masă în expoziție. Jurnaliștii au fost indignați, drept pentru care ea și-a permis să înlăture jucăria din expoziție, pe care mi-o va trimite mâine dimineață la birou. Poate că ar fi trebuit să mă întreb imediat de ce galeria fusese vizitată în lipsa mea sau a unui coleg de la ICRNY. Mai ales, ar fi trebuit să mă mir de interesul brusc al jurnalelor diasporei pentru a vizita galeria noaptea… Nu am făcut-o. Am vrut doar să înțeleg de unde apăruse „măgărușul”, fiindcă el nu făcea parte din expoziție. Ei bine, am aflat că el fusese plasat în galerie în chiar seara respectivă într-o vază, alături de alte câteva obiecte, de către artiști, pentru a reconstitui mai bine ideea de squat, despre care avea să vorbească jurnalista Andra Matzal în intervenția de a doua zi. Poneiul era o lucrare a Lindei Barcasz și îi fusese dăruit lui Cristian Neagoe, iar zvastica de pe crupă, plasată în locul desenului pe care îl au aceste jucării pink poney, era o aluzie – spune artista – la faptul că societatea modernă transformă absolut orice (inclusiv tragicul) în obiect de entertainment. Firește, o astfel de simbolistică poate provoca interpretări reducționiste și poate fi folosită voit tendențios – ceea ce s-a și întâmplat.

A doua zi, scot „măgărușul roz” din plicul trimis de ambasadoare și primesc, în același timp, un telefon de la București, care mă înștiințează că, în Evenimentul Zilei, o uriașă fotografie a poneiului roz ilustra un articol urmat de sute de comentarii. Textul acuza ICRNY de antisemitism și cerea demiterea mea și a președintelui ICR. Știrea este preluată de mass-media din România masiv, într-o rostogolire prea bine instrumentată ca să se datoreze hazardului. Reacția mea și a celor din echipă este defazată… perplexitate, amuzament, șoc… nu înțelegem. Ni se pare absurd și irațional, facem un comunicat exhaustiv pentru presa din România, explicând realitatea, timp în care, pe paginile aceleiași prese, continuă să apară fotografia unui ponei din ce în ce mai mare, unul care pare de dimensiunile colosului din Rhodos, el fiind în realitate de 10 cm. De asemenea, extrem de impresionantă e cantitatea de comentarii, dedesubtul textelor de presă, pe bloguri, în articole. Totul a ținut vreo două luni și jumătate. Au urmat atacuri în rafală, cu tentă personală, asupra celor implicați în proiect și a conducerii ICR de la București, în mod special. Apoi, o emisiune la Antena 3 despre subiect a fost urmărită și comentată de o țară întreagă. A fost desemnată o comisie senatorială condusă de Adrian Păunescu, care să evalueze activitatea Institutului…

Era preludiul a ceea ce avea să se întâmple în 2012, adică decapitarea brutală a unei instituții publice din România postdecembristă care se emancipase cu adevărat, aducând un mare serviciu de imagine țării.

În 2008, noțiunea de fake news era încă în fașă, ideea că sunt persoane care postează „la comandă” comentarii de abia apăruse. Nu realizam ce ni se întâmplă și, privit din perspectiva de astăzi, acel moment reflectă o mare și aproape înduioșătoare naivitate a noastră în privința consecințelor unei asemenea – violente și mincinoase – campanii.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu au trăit vreodată un scandal de presă în România, trebuie să vă spun că este cumplit, ca efect, asupra persoanei sau persoanelor vizate. Adevărul faptic este ultimul care contează. Ceea ce contează e doar elementul spectaculos, de preferință negativ, al unei întâmplări povestite aparent credibil și al cărei conținut e, în general, exagerat. Caricatura existențială, compromițătoare, pe care, din păcate, mass-media a învățat, cu mare abilitate, să o livreze despre oricine, la comandă, e obiectivul final. Este ca o execuție în public, față de care apărarea e, de fapt, imposibilă.

Această desprindere tot mai totală de adevăr a transmițătorilor și mediatorilor din lumea modernă, această ruptură de ceea ce este adevărat, în favoarea unei minciuni credibile, dar care servește interese necunoscute și, posibil, perfide, mi se pare, în prezent, una dintre cele mai periculoase trăsături ale lumii în care trăim. Tocmai de aceea este, cred, important să scriu aici că dispariția poneiului de la „Insula 42” rămâne, deocamdată, o nebuloasă.