Cel care n-a făcut nimic
Noi, cetățenii democrației, stăm pe margine și observăm. Este terenul ideal pentru o dirijare a societății către forme grave de ne-libertate.
Mă îndreptam către universitate și, la colțul Bulevardului Magheru, unde sunt terase, mai mulți bărbați zgomotoși și agitați de băutură sfidau frigul de afară. Unul dintre ei striga, bălăbănindu‑și mâinile: „Ăsta n-a făcut nimic… nimic n-a făcut…”.
Bănuiam că discuția avea un subiect politic. M-am gândit, spontan, că momentul cu pricina e încă o formă de originalitate a noastră: să urlăm beți în centrul Bucureștiului de pe marginea unei terase fără ca nimeni să fie surprins și, de asemenea, să discutăm politică, fără cap și fără coadă, cu monologuri desprinse din schița Căldură mare a lui Caragiale, chiar dacă afară sunt sub zero grade. Nu am fost curioasă despre cine era cel care n-a făcut nimic.
Am constatat doar că lichefierea, în absolut, a curiozității și a discernământului din lumea de azi m-a atins și pe mine. Totul se comentează la grămadă, se amestecă și se „scuipă” apoi în spațiul public, fără vreo reținere sau vreo responsabilitate. Acest om beat care striga către bulevard mi s-a părut o bună și revelatoare metaforă pentru o realitate în care cetățeanului nu îi mai rămâne decât să strige, amețit, în gol.
Zilele trecute am citit următoarea postare de pe FB a lui Andrei Oișteanu:
«Evacuarea scriitorilor evrei din cultura română (anul de graţie 2023)
În cel mai recent număr al revistei „Vatra”, din Târgu Mureş (nr. 10-11, 2023), dl Dan Culcer (D.C.) publică un amplu articol cu premise şi concluzii antisemite: „Unii evrei ‒ afirmă el ‒ nu trebuiau să se amestece în treburile românilor și mai ales să nu pună în discuție valorile și miturile acestora. Dacă au făcut-o sau o fac, să nu se mire nimeni că vor suporta consecințele, zic eu...”. Şi asta pentru că ei ar fi contribuit masiv la „distrugerea culturii române”(…) Acest articol publicat de D.C. se ocupă deocamdată mai ales de scrierile prozatorului româno-american Norman Manea. Sunt folosite toate clişeele cunoscute. Norman Manea ar avea succes pentru că ar fi sprijinit de comunitatea globală a „jidovilor”, de Soros-işti, de „Oculta Mondială”. Îl citez pe D.C.: „Odată plecat din România, singura şansă a lui Norman Manea de a fi luat în seamă era să-şi revendice apartenența la comunitatea mondial(ist)ă a jidovilor”. Ş.a.m.d.
Recent, în „România Literară” (nr. 51-52, 2023), Nicolae Manolescu (N.M.) a amendat ferm acest articol, chemând în ajutor Consiliul Naţional pt Combaterea Discriminării (CNCD). (…) În tot acest timp, conducerea revistei „Vatra” (redactor-şef Iulian Boldea) și Consiliul Judeţean Mureş (care sponsorizează publicaţia) nu iau nici o atitudine publică.»
Perplexitatea și îngrijorarea mea citind cele de mai sus au fost totale.
Cu toate că Iulian Boldea răspunde (tot pe Facebook) că în numărul viitor al revistei „Vatra” va amenda faptul că articolul lui Dan Culcer a apărut, cu toate că intelectualii avizați din România cunosc atitudinile dintotdeauna antisemite ale lui Dan Culcer, cu toate că o parte au luat poziție pe rețelele sociale - Vladimir Tismăneanu publică imediat o luare foarte clară de atitudine pe un site online, trăgând concluzia: «Este salutară poziția categorică a lui N. Manolescu legată de antisemitismul profesat într-o revistă mainstream precum „Vatra” Târgu-Mureș, de criticul literar și publicistul (stabilit în Franța în 1987) Dan Culcer. Aici nu (mai) vorbim despre cripto-antisemitismul diagnosticat de filosoful științei Imre Toth, ci de un pattern ideologic reprezentat, la ora actuală, între alții, de senatorul AUR Sorin Lavric.» Pentru mine, gravitatea faptelor e consumată și rămâne prezentă.
Ele, faptele, arată așa: o revistă susținută din bani publici și agreată de Uniunea Scriitorilor și de Ministerul Culturii publică un text antisemit inacceptabil fără ca reacția publică (și în mod special cea instituțională) să fie radicală. Fără să existe o acțiune care să semnaleze că la acest nivel toleranța trebuie să fie zero.
Prin comparație, am văzut mult mai multe reacții de indignare la adresa grupului Ringier care - în paranteză fie spus - a funcționat de fapt așa cum o face orice patron fără scrupule și fără niciun fel de sensibilitate umanistă sau etică, când a dat afară brutal conducerea ziarului Libertatea.
În ciuda aparențelor, cred, de altfel, că aceste două situații au ceva în comun. Ambele sunt forme de prăbușire într-un abis moral. În primul caz, în „prăpastia antisemitismului”, cum o numește Manolescu, a execuției la vedere și fără argumente obiective. Norman Manea este un autor foarte respectat și citit de un public pe care nu originea sa etnică îl seduce, ci talentul. Cum se poate ca în 2023 să apară în scris această „punere la zid”, a sa și a celorlalți autori citați de textul lui Culcer și publicată într-o revistă de cultură considerată legitimă?!
În cazul Libertatea, prăbușirea este în neoliberalismul toxic absolut, cel absolvit de orice contract de obligație de încredere între părți. Și doresc să fiu clară, nu capitalismul e aici subiectul, ci forma sa alienată și nereglementată etic. Iar noi, cetățenii democrației, stăm pe margine și observăm, capacitatea noastră reală de reacție eficientă în aceste cazuri fiind slabă până la aneantizare. Este terenul ideal pentru o dirijare a societății către forme grave de ne-libertate.
Or, în conjunctura de azi din lume și din țară, totul contează, absolut totul contează. Continuăm să luăm lucrurile (libertățile, drepturile, democrația) drept cucerite pentru totdeauna. Iar algoritmii din rețelele sociale au grijă să ne facă foarte repede să uităm ce este important, dizolvându-ne discernământul și încurajând o atitudine de neatenție fatală față de ceea ce contează cu adevărat. O astfel de indiferență s-a instalat în mintea tuturor, sufocată de fluvii de informație, de agresiunea kitschului și de pulsația neîncetată a ritmului cotidian.
În 1957, la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, Albert Camus spunea, în discursul său de la decernare, că scriitorii sunt cei care nu pot schimba istoria, dar se pun în serviciul oamenilor care trec prin istorie. Scriitorul încheia cu următoarea frază: „Fiecare generație vrea să refacă lumea. A noastră s-ar putea să aibă o sarcină și mai importantă, aceea de a avea grijă ca lumea să nu se desfacă”. Cuvintele lui Camus reverberează până azi. E bine, cred, să le purtăm în minte.
Altfel, cel „care nu a făcut nimic” va deveni fiecare dintre noi.