Institutional fatigue…
Determinarea de a refuza să fii un idiot util pentru interese pe care nu le cunoști și nu le înțelegi duce la oboseală instituțională.
Anul acesta, în săptămâna de la Timișoara a programului Centrului Cultural Clujean (Academia Schimbării – Formare și mentorat) unul dintre grupurile de lucru – cel din care făcea parte și directoarea Centrului de proiecte – a formulat sintagma oboseală instituțională/institutional fatigue.
Formularea m-a pus pe gânduri și m-a obligat la un bilanț personal neașteptat și necesar.
Un bilanț în linia căruia, după 40 de ani de activitate în organizații și sisteme culturale variate (globale, naționale și locale), după proiecte culturale mari și mici inițiate și duse la bun-sfârșit, după o investiție pasionată în acompanierea și formarea artiștilor și profesioniștilor, nevoia de a-mi regăsi energia și de ce-ul profesional este centrală.
Esențială este această nevoie, cu atât mai mult și mai urgent cu cât tentația de a-ți spune la ce bun se furișează de fiecare dată abil și fluid în fiecare gând dedicat vreunei reinventări și reporniri de perspectivă cu sens și cu valoare.
Nu este vorba despre resemnare, ci despre ceea ce, DA, se poate numi foarte bine o gravă oboseală instituțională/institutional fatigue. Dar ce să însemne, oare, acest sindrom, pe care îl recunosc la multă lume din cercul meu profesional și personal?!
Cu o vreme în urmă, de-abia întoarsă din SUA, un student de la UNATC producție (masterat), întreprinzător și foarte isteț, mi-a replicat la seminarul de politici culturale, cu ironia românească hâtră, atât de caracteristică nației: ceea ce ne predați dumneavoastră, doamnă profesoară, e foarte frumos, dar la noi în România, în minister, te duci cu ce trebuie sau ești cine trebuie și primești semnătura... și gata.
Sala a râs, eu l-am contrazis. Apoi, lovindu-mă consistent de realitatea administrației românești, dar nu numai de cea a administrației, ci și de cea a politicii și a societății, cu foarte puține excepții, am fost nevoită să încep să înțeleg mult mai clar ce a vrut să spună. Readaptarea mea morală în România era lentă, după atâta vreme trăită în Vest.
Cred, astăzi, că ciocnirea violentă și constantă între idealism și valori etice neconcordante modului în care funcționează, de fapt, lucrurile, determină, după o vreme, oboseală instituțională. Încercarea repetitivă de a fi consecvent până la capăt, camilpetrescian, cu propriile principii, și de a le aplica fără să faci compromisuri majore dă oboseala instituțională.
Determinarea de a refuza să fii un idiot util pentru interese pe care nu le cunoști și nu le înțelegi duc la oboseală instituțională.
Și poate că, mai importat decât orice, credința de nestrămutat că binele și esența frumoasă a lucrurilor trebuie apărate în virtutea unei legi morale din noi, indiferent de prețul pe care îl plătim pentru asta – convingere pe care o datorez, nemijlocit, părinților mei – poate da o gravă și profundă oboseală instituțională în societatea de aici.
Iar un sistem legislativ și administrativ care tinde să producă și să promoveze reglementări care deservesc interese, nu principii, va avea drept consecință sigură epuizarea psihică a celor care își conduc viața după cea de a doua categorie.
Ca exemplu, în 2016 – un grup de angajați ai MȚR a cerut prezența mea, ca ministru, la muzeu, și s-au îmbrăcat în tricourile unei acțiuni contestatare, cu inscripția „MUZEU, NU MOȘIE”.
Tot atunci, au apărut mai multe articole în presă, din care citez un fragment aici (scrisoarea deschisă din august 2016 care poartă, printre altele, semnăturile lui Andrei Pleșu, Marina Sturdza, Mircea Cărtărescu, Dan Perjovschi ): „Ultimele semnalări în presă, generate de memorii ale unor specialiști și membri ai Consiliului de Administrație al MNTR adresate fie directorului, fie ministrului culturii și rămase fără răspuns, dezvăluie practicile unui manageriat lipsit de viziune, discreționar, cu efecte directe în afectarea imaginii instituției și fără o conlucrare colegială cu specialiștii muzeului. Revocat așadar din funcție de jure în urma evaluării Ministerului Culturii din 2014, domnul Nițulescu a reușit totuși să profite de o serie de conjuncturi politice și inerții instituționale pentru a rămâne, de facto, director interimar al Muzeului până în luna mai 2016, când Ministerul Culturii a organizat un concurs pentru ocuparea respectivei funcții”.
Virgil Nițulescu a intentat în 2016 un proces, împotriva ministerului și a mea personal, pentru că nu l-am numit director în urma concursului de la MȚR pe care l-a câștigat în 2016.
Fără să intru în descrierea meandrelor contextului de atunci – din 2016 (ele pot fi găsite cu ușurință online), nici în cele ale procesului derulat vreme de trei ani, remarc doar că VN a lucrat ca angajat al ministerului și consilier al mai multor miniștri ai culturii, înainte de a relua, din nou, după câștigarea procesului, funcția de la MȚR.
Liniștea foștilor contestatari a fost asurzitoare, cu acel prilej.
Rezultă din asta că, între timp, muzeul a devenit doar muzeu sau, poate, doar moșie...
Iată, îmi spun, pe cineva care nu pare să sufere de oboseala instituțională mai sus descrisă, și asta mă face să zâmbesc cu luciditatea câștigată între timp (grație fostului meu student și experiențelor directe), dar și cu o necesară reziliență.
Eu am plătit către Ministerul Culturii cei 103.593,81 lei (împrumut de la un prieten empatic și generos), corespunzători sentinței procesului intentat de VN împotriva ministerului și a mea.
O concluzie de parcurs: inerția, conjuncturile, ca și oboseala instituțională, rezistă și coexistă.
A bon entendeur, salut!