Un lapsus al lui Cristian Mungiu
Publicat în Dilema Veche nr. 353 din 18 – 24 noiembrie 2010
Într-un interviu recent la B1, discutînd despre deosebita vizibilitate pe care noul val din cinematografia românească a adus-o României în ultimii ani, regizorul Cristian Mungiu deplîngea faptul că nici o instituţie a statului nu a înţeles că trebuie să susţină în mod constant, coerent şi semnificativ reuşitele cineaştilor şi să consolideze această fereastră de oportunitate pe care filmele autohtone, atît de premiate şi de mediatizate internaţional în ultimii ani, au deschis-o imaginii României în lume.
Sigur, Cristian Mungiu are dreptate să se refere la o serie de instituţii de stat care şi-au neglijat misiunea şi care ar fi putut – şi ar fi trebuit – să dedice fonduri şi iniţiative durabile de promovare a unei cinematografii atît de puternic lansate. Regizorul numeşte aceste instituţii în interviu şi critică lipsa lor de reactivitate. Iată însă că el uită să menţioneze o instituţie de stat care a promovat din bani publici, din 2006 încoace, în mod constant, laborios, coerent şi mai ales foarte generos, atît cinematografia din România în sens global, cît şi noul val. O instituţie care a contribuit la prezenţa masivă a cineaştilor români la manifestări de profil din străinătate, lansînd festivaluri sau sezoane de film la Londra, Viena, Stockholm, Varşovia, Madrid, Paris (Festivalului de Film Românesc de la New York i se propune să se mute la Lincoln Center în 2011 graţie succesului de public şi de prestigiu înregistrat în ultimii patru ani), realizînd cinemateci, retrospective şi publicaţii despre filmul românesc în limbi străine, participînd la standurile de promovare de la festivalurile internaţionale, susţinînd campaniile la Oscar din 2006 încoace, dedicînd un fond special în 2010 deplasărilor la marile festivaluri din lume a echipelor de artişti din filmele selecţionate, sprijinind deplasări ale producătorilor, criticilor şi distribuitorilor americani la Festivalul Transilvania (TIFF) în 2010, organizînd Festivalul Filmului European la Bucureşti şi în ţară etc. Instituţia la care mă refer este Institutul Cultural Român.
Iniţial, omisiunea lui Cristian Mungiu m-a surprins şi m-a contrariat. M-a surprins fiindcă mi s-a părut inexplicabilă şi nedreaptă. M-a contrariat fiindcă cinematografia tînără este unul dintre domeniile în care ICR a investit foarte mult, şi a făcut-o strategic, nu ca urmare a unei pulsiuni ad-hoc – iar vocea autorizată a lui Mungiu putea să constate asta, pur şi simplu.
Într-o a doua fază de reacţie am realizat că momentul reprezintă, în fapt, un lapsus revelator. Dacă, în 2005, pentru regizorii români care debutau în circuitul internaţional în trena exploziei de atenţie provocată de Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, prezenţa în festivalurile din străinătate se încropea, numele lor nu aveau valoare „de piaţă“ şi producătorii şi distribuitorii străini le erau cvasinecunoscuţi, astăzi, în 2010, deci într-un interval extrem de scurt, lucrurile stau cu totul altfel.
Între cartolinele cu Lăzărescu pe care le-am împărţit personal prin NY în aprilie 2006 (unica posibilitate de investiţie la acea oră într-un film românesc al cărui distribuitor american era prea mic pentru un film aşa de mare) şi campania de zeci de mii de dolari pentru posibila nominalizare la Oscar a lui 432, trecerea a fost extrem de rapidă şi saltul spectaculos: anunţuri în ziare, deplasarea artiştilor în SUA şi în lume, participarea la exclusivistul dinner party la care Mungiu şi Vlad Ivanov au fost premiaţi de către Asociaţia criticilor de film din Los Angeles sau turneul de două zile de interviuri făcut între NY şi LA cu Corneliu Porumboiu – ca să dau doar cîteva exemple.
Filmul românesc a devenit în scurt timp nu doar un real fenomen estetic, ci şi un produs mediatic vandabil şi atractiv, ceea ce a implicat o traversare bruscă din zona idealismului pionieresc şi artizanal în promovarea şi susţinerea sa într-o zonă a profesionalizării, dar şi a mercantilizării relaţiilor, parteneriatelor şi implicaţiilor acestora. Dacă acum patru ani discutam (la ICRNY) direct cu regizorii ca să obţinem filme şi găseam deschidere şi entuziasm fiindcă, nu-i aşa, participam la aceeaşi operă comună de relansare a prezenţei artiştilor din noile generaţii în străinătate, azi, invitaţiile pentru filme trec prin agenţi de vînzări sau distribuitor, promovarea lor trece prin publicişti, iar campaniile la Oscar au nevoie de adevărate strîngeri de fonduri publice şi private pentru a funcţiona.
Bineînţeles, asta era şi ceea ce ne doream, atît noi, ICR-ul, cît şi regizorii români: ca cinematografia românească să fie luată în serios şi să funcţioneze în sistemul global aşa cum funcţionează cinematografiile care contează din lume.
Cînd urci scările în fugă nu mai ştii că le-ai avut sub picioare şi nu observi cît sînt ele de bine proporţionate ca să îţi încetinească sau accelereze efortul. Dacă însă apare un dulap în mijlocul scărilor, blocîndu-ţi deplasarea, îl observi şi te scoate din minţi. În acest caz, ICR-ul a fost, indiscutabil, precum proporţia scărilor, adăugînd sprijin şi accelerare unei ascensiuni deja angajate, pe cît de meritate pe atît de fulgerătoare. Dacă CNC-ul sau Ministerele au jucat rolul obstacolelor în calea înaintării, sigur că sînt mai greu de trecut cu vederea. Din păcate, de pe piscurile reuşitelor de azi, participarea constructivă se topeşte în uitare. Rămîn în amintire doar cei care ne-au împiedicat. E o lege naturală a proceselor de legitimare, cu atît mai naturală cu cît legitimarea e mai bruscă.
Un al doilea element care mi s-a revelat gîndindu-mă la omisiunea lui Mungiu este că, în termeni mult mai generali, cea mai valoroasă parte din calitatea unei munci foarte bine făcute în domeniul promovării artelor este aşa-numitul „management invizibil“. De altfel, orice management eficient trebuie să fie invizibil, e calitatea cea mai paradoxală a profesiei. Cine se gîndeşte de pildă traversînd New York-ul ce mega-angrenaj logistic nevăzut permite mişcarea ordonată a acestui mamut urban? Păstrînd proporţiile, astfel aş defini şi adevărata valoare adăugată a muncii investite de conducerea şi toate echipele ICR din 2006 încoace pentru a susţine şi întreţine interesul străinătăţii pentru filmul românesc.
În fine, mai cred că reuşitele se explică întotdeauna sistemic, ele nu au valoare individuală. Dacă, începînd cu 2011, ni s-a propus să mutăm Festivalul Filmului Românesc de la Tribeca Cinemas la Lincoln Center este graţie, indiscutabil, talentului regizorilor şi a ofertei artistice excepţionale, dar şi constantei inspiraţii de programare a lui Mihai Chirilov şi disponibilităţii parteneriale a lui Tudor Giurgiu, fondatorul TIFF-ului, şi a lui Peter Scarlet, fostul director al Tribeca Film Festival, ca şi tuturor celor care au acceptat din start, fără garanţii prealabile, să investească alături de ICR în aventura promovării cinematografiei româneşti în lume şi în SUA.
Pînă la urmă îi mulţumesc lui Cristian Mungiu că a omis să menţioneze ICR la emisiunea de la B1. Îi mulţumesc pentru că m-a ajutat să văd că ne-am îndeplinit rostul atît de bine încît acţiunile ICR-ului s-au integrat natural în reuşita celor pe care îi servim. Că am făcut asta în modul cel mai evoluat şi mai modern – deci invizibil – cu putinţă! Americanii au o vorbă: „A te supăra e un lucru bun; dar această supărare trebuie apoi canalizată în mod constructiv, altfel furia ta nu e decît o risipă de energie fără direcţie şi fără sens“. Şi de asta avem parte în România deja mult prea mult.