Art Addict: Colecția Ovidiu Șandor la Kunsthalle Praha

Publicat în Revista 22

O mare parte dintre artiștii expuși sunt încă în viață, dar amprenta lor creatoare se plasează într-o demonstrație articulată despre valoare și legitimitate.

Când ajungi la Praga, este imposibil să nu ai sentimentul că personajele din basmele din Pădurea Neagră există, că legenda Golemului n-a fost imaginată acolo din întâmplare și că e singurul oraș din lume în care Kafka se putea naște.

Impunătoare și rece, misterioasă și încărcată de istorie, Praga inspiră o austeritate stranie și densă de sensuri.

Kunsthalle Praha e găzduită într-una dintre clădirile istorice atent întreținute din centrul orașului, dar prima reacție pe care o ai în momentul în care pătrunzi în muzeu este una de spațiu foarte viu. Mie mi-a dat imediat sentimentul că mă aflu într-un MoMa, redus la scară. Configurația ghișeelor de primire, a sălilor și anexelor, vânzoleala tinerească a custozilor și recepționerilor, vârstele amestecate ale publicului cosmopolit mi-au amintit imediat de vibrația muzeului din NY, chiar dacă amplasarea urbană și arhitectura clădirii sunt total diferite.

Fundația Kunsthalle Praha există de nouă ani (2014) și a fost creată de o familie de oameni de afaceri pasionați de artă, Petr și Pavlina Pudil.

„We support the understanding and appreciation of Czech and international modern and contemporary art” (susținem înțelegerea și punerea în valoare a artei moderne și contemporane, în Cehia și pe plan internațional), așa sună credoul fundației.

Faptul că Cehia a fost prima țară care a privatizat – cu bune și cu rele consecințe – instituțiile de artă, imediat după căderea comunismului, explică poate mai bine de ce o asemenea fundație pare ceva destul de firesc în Praga anului 2023. La fel de natural este faptul că familia Pudil a gândit, alături de curatorii Kunsthalle Praha, o serie de expoziții dedicată altor colecționari din regiune, sub genericul Ways of Collecting. Nevoia de a formula explicit faptul că, în completarea statului și a instituției culturale de stat, colecționarul privat are un rol esențial în generarea și construirea unui context propice producției de artă, își găsește, prin apariția unor asemenea organizații, materializarea necesară.

Surpriza foarte plăcută e alegerea curatorială a celei de a doua expoziții din seria Ways of Collecting.

Intitulată „Lost in the moment that follows”, prezentarea unei părți semnificative a colecției Ovidiu Șandor e curatoriată de Tevž Logar (cu participarea, în selecție, nu am nicio îndoială, a opiniei colecționarului român).

Parcursul expozițional frapează în primul rând prin calitatea muzeală pe care o transmite. O mare parte dintre artiștii expuși sunt încă în viață, dar amprenta lor creatoare se plasează într-o demonstrație articulată despre valoare și legitimitate. Ea convinge vizitatorul să încerce să înțeleagă de ce contează și ce transmite arta contemporană, în sens umanist și universal. Expoziția reușește astfel să fie un ideal avocat al ideii că inspirația și pulsul inovator nu se pot naște decât în dialog cu arta și cu transmisia spirituală pe care aceasta o conține.

 

Gândită cronologic, legând avangarda istorică de perioada de după căderea comunismului, expoziția are câteva teme-ancoră: identitatea, condiția umană, memoria, natura, confruntarea cu materia de lucru, cu mediul ales pentru creație, fiecare dintre acestea fiind oglindite de lucrările alese.

Pentru vizitator însă, arhitectura cronologică și tematică a conceptului curatorial rămâne doar o delimitare rațională. Spațiul expoziției e o sumă de intersecții intense, palpitant prin caracterul ludic și eterogen – fals dezordonat –  al interacțiunii simultane între opere. Ai sentimentul că între artiștii din spațiu se desfășoară o conversație perpetuă, de dincolo de timp. O conversație al cărui mediator e colecționarul și pe care curatorul expoziției de la Praga o pune în scenă atent și subtil.

 

Între „Friză de personaje cu pisică verde” a lui Victor Brauner și „Darul Vizibilității” a Leei Razovszky, între „Capul de copil” a lui Brâncuși și „Lumânarul” lui Victor Man, între „Yoga don’t help” a Andrei Ursuța și „Earthcake” a Getei Brătescu se frământă cu zgomot surd aceleași întrebări ale existenței, traduse prin obiect și prin jocuri formale pline de originalitate cu materia de lucru. Pare o demonstrație ad-hoc a așa‑numitului efect de „entanglement” din fizica cuantică (atât cât am înțeles eu, simplist, din el), în sensul comunicării telepatice și instantanee, dincolo de spațiu și timp, al vibrației între particule de energie aparent deconectate. În acest caz, energie creatoare.

Expoziția are, de altfel, și o bună doză de compoziție explicit performativă.

La intrare, precum două cortine, lucrări de Ioana Bătrânu și Ciprian Mureșan te introduc în jocul cronologic pe care îl propune experiența vizitei. De îndată ce pătrunzi în galerie, ești invitat să vezi imediat dialogul imaginar între lucrarea PEACE a lui Dan Perjovschi și ECHOES a lui Ciprian Mureșan (special realizate pentru expoziție) și înțelegi imaginar sensul intervenției „Intervention is enough evidence. Finally” a lui Alex Mirutziu.

 

Iar puternicele lucrări ale Pushei Petrov: „Glossy Bag” și „Orange Bag” sunt disimulate, în clin d’oeuil,  într-o firidă de lângă scară și îi apar celui care traversează expoziția ca un neașteptat pop-up.

Vizitând Lost in the moment that follows, mi-a răsărit în gând povestea din „Harta și teritoriul”, romanul lui Michel Houellebecq, și voi explica îndată de ce.

Jed Martin, personajul principal din carte, își începe cariera de artist vizual fotografiind hărți (acele părți dintr-o hartă care i se par estetic frumoase) și devine celebru și foarte bogat, mai târziu, pictând oameni faimoși, politicieni, figuri cunoscute. Houellebecq ironizează de-a lungul romanului, în felul său inconfundabil, lumea artelor de azi, transformându-și personajul – de-a lungul evoluției sale – într-o caricatură a reușitei gonflabile, fără de sens, a unei forme de trăire a artei complet alienate și intoxicate de superficial și de consumabil. Fiindcă ajungem să „decupăm” din teritoriu, în diverse contexte, doar acele trasee care ne interesează la un moment dat. Deoarece harta nu e identică cu teritoriul.

 

Printr-o coincidență (oare să fie doar coincidență?!), Ovidiu Șandor a început să fie pasionat de altceva decât de munca sa în afaceri prin a colecționa hărți vechi. Apoi, încet, încet, și-a construit colecția de artă contemporană, urmând o hartă proprie, minuțios elaborată, a ceea ce i se pare a fi cel mai semnificativ din teritoriul artelor contemporane din România. Invers decât personajul lui Houellebecq, colecționarul român alege să „pună pe hartă” și părți mai puțin cunoscute din acest teritoriu, pentru că intuiește că aceste porțiuni de peisaj al artelor au valoare și relevanță.

 

Dau aici un singur exemplu: faptul că a recuperat multe dintre lucrările Ioanei Nemeș, o artistă care s-a stins foarte tânără și de al cărei talent și importanță Ovidiu Șandor nu se îndoiește.

Din această perspectivă, Lost in the moment that follows și prezența sa în seria Ways of collecting este, vreau să sper, începutul unei legitimări a importanței colecționarilor de artă din România. O recunoaștere a hărților sensibile pe care ei aleg să le deseneze subiectiv și asumat pe teritorii pe care instituția culturală a statului devine, din păcate, din ce în ce mai disfuncțională și mai neasumată.

 

Iar în expoziția de la Praga sunt și lucrări de Ghenie, Cantor, Ioan Grigorescu, Paul Neagu, Ana Lupaș, Jules Perahim… ca să mai enumăr doar pe câțiva dintre extraordinarii 79 de artiști expuși. Încă un motiv ca ea să fie adusă și expusă și la București sau în alte orașe din România și din străinătate.

Așa cum știm deja cu toții (fiindcă ni s-a dovedit) acest fel de a ne prezenta cultura – prin operele artiștilor – oferă șansa unei percepții cu adevărat excepționale despre țara noastră. Potențialul acestei percepții există dintotdeauna, dar e văzut mult prea rar și prea întâmplător.

Ar fi bine ca harta să devină, într-o bună zi, una și aceeași cu teritoriul. //

 

Ioana Nemes – Stove

George Apostu – Fluturi

tabour

Eugen Roșca – Untitled

Jaques Herold – Reading the well

0

Constantin Brâncuși – Cap de copil

Ciprian Mureșan – Echoes

0

Andra Ursuta – Yoga don't help

Ana Lupas – Machine for flying through the woods

0

Viziune de ansamblu a unui compartiment al expozitiei

0