Proștii sub clar de lună
Măsurile acestei ordonanțe sunt, așadar, instrumente de cârpeală, sunt asa-zise soluții care vor crea alte majore probleme, prin natura lor improvizată și bazată pe neant analitic.
Până la urmă, totul e generat de așteptările pe care le avem. Iar așteptările noastre se bazează întotdeauna pe încrederea pe care o investim în cei care ar trebui să le răspundă.
În situația de acum, guvernul actual condamnă (prin Ordonanță de urgență ) 61% dintre instituțiile publice de cultură la extincție și, pe de altă parte, arată că domeniul e considerat o victimă colaterală a preocupărilor legate de criza financiară din sistem.
Să ne uităm către cine adresam noi ( comunitatea culturii ) asteptările despre care vorbeam mai sus.
Ordonanța de urgență, ca de fiecare dată în România postdecembristă, nu răspunde unei crize , ci reacționează la ea. Criza insăși este generată de gestiunea dezastruasă a finanțelor publice.
Un răspuns ar însemna o detaliată analiză a unor alternative posibile și o alegere informată a soluției celei mai juste. Ar însemna o corelare a acestei soluții cu celelalte domenii ale administrației din țară.
Reacția la o criză, spre deosebire de răspuns, are cu totul altă logică de funcționare: ea este brutală, impulsivă și, de cele mai multe ori, greșită și cu impact imprevizibil, potențial cu unul fatal.
Măsurile acestei ordonanțe sunt, așadar, instrumente de cârpeală, sunt asa-zise soluții care vor crea alte majore probleme, prin natura lor improvizată și bazată pe neant analitic.
Aplicarea abecedarului bunei guvernări și a politicilor publice născute din procese care garantează rezultate juste și durabile lipsesc cu desăvârșire.
Dar nu s-a întâmplat asta, oare, de atâtea ori, în deceniile postdecembriste? Nu suntem noi etern luați prin surprindere de inundații pentru care se iau măsuri care nu țin decât un sezon, nu construim noi, din 1990 încoace, autostrăzi ale căror șantiere nu se mai încheie, nu descoperim noi brusc situația azilelor groazei și decidem - prin acțiuni guvernamentale - să închidem haotic organizații care se ocupă de bătrani și să mutăm oameni vulnerabili de colo pâna colo de pe o zi pe alta…?! Nu se bazează politicile noastre publice integral pe fanteziile volatile și spontane ale politicienilor care pun în lege „după Ureche” măsuri aleatorii, în loc să se bazeze pe date și pe analize de impact ?!
Pentru domeniul cultural, ce așteptări de atenție informată și responsabilă am putea avea din partea unor guverne succesive care, indiferent de culoarea politică, au distrus ( prin ordonanță de urgență ), în 2012, funcționarea excepțională a Institutului Cultural Român condus de Patapievici, sau care nu au construit o schemă de ajutor pentru sectorul cultural în perioada pandemiei, sau care abia acum înțeleg să facă o schemă funcțională de „tax rebate” pentru cinematografie?! De altfel, și în acest caz, pentru ca aceasta să funcționeze, sunt contopite două entități al căror patrimoniu și funcție nu au nici o legatură cu organizația pe care urmează să o pună în mișcare, iar destinația arhivării și întreținerii patrimoniului celor două studiouri aflate până nu demult în subordinea Ministerului Culturii rămane înca neclară. Înca o rezolvare prin soluție mecanică, fără analiză a consecințelor culturale.
Ce așteptări pentru cultură putem avea de la guverne care acceptă să salarizeze ministerul Culturii și al Educației la coada liniilor de salarizare, lasă Teatrul Național din București de mai bine de doi ani să fie condus prin director interimar, nu are o direcție de politică publică pentru scena de artă contemporană și nici pentru cea independentă și depinde de administrații centrale și locale prost plătite, blazate și de cele mai multe ori înțepenite în idei, mentalități și concepte despre cultură ale anilor comuniști?! Exemplele sunt aleatorii, dar ele vorbesc despre o criză persistentă și sistemică.
Prin urmare, iată cui adresăm apelurile atât de numeroase și de radicale pe care le-au lansat săptămanile trecute vocile comunitații culturale. Unor forțe politice care nu le dau importanță și care au dovedit asta de nenumarate ori, concret, în trecut.
Am uitat nepermis de repede că, în plină pandemie, artiștii și creatorii au fost trecuți de către guvernanți la categoria de “angajați neesențiali”, pentru vaccinare.
De ce, în această situație, mai avem încredere noi, sectorul cultural, în politicieni?
Din păcate, răspunsul pe care l-aș da azi este cinic: fiindcă sectorul - mai ales cel public - e complice cu ei.
Profunda criză a instituțiilor culturale în România este și consecința miilor de compromisuri și de complicități, mai mari și mai mici, făcute de-a lungul timpului de cei care compun sistemul și care, în cea mai mare parte, apără interese punctuale și imediate și obosesc repede să apere principii, în relația lor cu puterea politică.
Or, rezolvând individual câte o problemă, fiecare a îngroșat, fără să știe și fără să vrea, lipsa de soluții sistemice. Care soluții ar fi fost, pe moment, incomode, dar care ar fi condus, în timp, la o realitate mai durabilă și la o voce socială comună, care să conteze.
Cine reprezintă azi legitim și eficient CULTURA, în fața arcului politic? În așa fel încât să insufle respect și să influențeze cu adevarat decizii informate și conectate la realitatea practicilor culturale actuale și la nevoile acesteia?!
Pentru mine, aceasta rămane o întrebare pe cât de urgentă, pe atât de deschisă. Ar fi extraordinar daca ne-am asuma, lucid, fiecare dintre noi, o parte din responsabilitate pentru starea de azi a inerției și irelevanței în politic a comunității culturale.
Lansez însă o alta întrebare, care mi se pare și mai îngrijorătoare: De ce politicienii nu mai dau importanță culturii?
Cauzele sunt complexe, iar raspunsul deloc simpatic, dar simplu, e că în acest moment cultura nu mai are valoare electorală decat în cadre pe care le considerăm divertisment, nu artă.
Publicul format să guste și legitimeze arta și ca „experiență populară”, s-a impuținat și marginalizat pe an ce trece, a devenit de fapt un public „de nișă”.
E privilegiată experiența creativă care distrează și pentru care spectatorul e un pur consumator, nu un interlocutor interactiv. Or asta face toată diferența.
Politicienii n-au nevoie de interlocutori critici și interactivi, ei au nevoie de consumatori. Ei au nevoie de „proști sub clar de lună”, ca să-l citez pe Teodor Mazilu.
Petiția „Opriți distrugerea culturii” a strâns până azi, când scriu, peste 37 000 de semnături - este foarte mult pentru o petiție despre un subiect pe care guvernul nu îl consideră esențial.
Între timp, însă, festivalul UNTOLD a avut 420 000 de spectatori și a născut o dezbatere națională pe social media despre un cântareț de trap, iar festivalul Artmania a numărat 55 000 de spectatori.
Prin comparație, expoziția Victor Brauner de la Timișoara a avut 26 000 de vizitatori - cifra fiind considerată un record.
În septembrie 2022, Anca Mitran, director CNC declara: “Toți regizorii noștri fac filme pentru festivaluri, filme de artă. Și atunci, ducem o lipsă acută de filme pentru public.”
Subtextul fiind, filme care distrează, nu care ne obligă să gândim. Declarația a născut proteste din partea reprezentanților industriei de film. Să fi fost asta doar o nemulțumire exprimată spontan și irațional de un funcționar public, director al CNC de mulți ani?! E greu de crezut, cu atât mai mult cu cât mesajul transmis risca să compromită mesagerul.
Vedem abia acum în ce măsura acestă afirmație transmite în realitate o viziune. Una care nu se limitează, cred, la cinematografie.
Si asa, ajungem la cheia problemei.
Ce rol are și ce rol trebuie să joace azi statul în acompanierea culturii ? Cum poate statul să reechilibreze o formă de democratizare culturala excesivă, pe care internetul și marile evenimente au desăvarșit-o, dând întâietate consumului și dinamitând noțiunea de spectator educat.
Radicalizând, celebrul critic de artă Jerry Saltz spune că arta vine acum de oriunde, oricând și e făcută de oricine, despre orice și, ca urmare, critica de artă trebuie „suspendată”.
În acest context, ce instrumente cu impact concret mai avem noi, cei care operăm în rețeaua culturii din România, să influențăm decizia politică în favoarea domeniului, solicitând politicului să aibă viziune și competență, să ia decizii coerente și sustenabile pentru cultură, în complexitatea tot mai mare a formelor ei de manifestare?
Răspunsul îl găsim, paradoxal și anecdotic, în Barbenheimer.
Ambele filme, în monumentalul lor tezism, vorbesc despre putere și libertatea de a lua deciziile cu adevărat importante doar dacă o deții.
Iar noi pare că nu am reușit să învățăm încă, pentru un motiv care îmi scapă, să nu îi mai lăsăm pe cei în care nu avem încredere să ia decizii pentru noi. Și să construim în domeniul cultural alianțe suficient de solide și de principiale încât ele să funcționeze și să fie luate în seamă de puterea politică.
S-ar putea ca asta, în România și în Balcani în general, să fie imposibil.
Ma tem insă că, altfel, întorcându-mă la Mazilu, „vor mânca puţini, dar vor progresa cu toţii.”