Corina Șuteu

Sunteti directoare a Institutului Cultural Roman din New York si un adevarat  ambasador al culturii romanesti. Cum este primita Romania, ca entitate  culturala, in spatiul culturii mondiale? Cum este receptata cultura romaneasca  pe taramurile Americii? 

CS: Cultura romana in America este receptata in primul rind ca o cultura Europeana.  America are o adevarata curiozitate pe de o parte fata de etnii, pe de alta parte fata de  ‘produsul cultural’ inedit, fata de ceea ce vine din alta parte si inoveaza intr-un spatiu  creativ déjà cunoscut. In acelasi timp, , americanii au o extraordinara capacitate de a 

include culturile, un fel de metoda de a digera si recicla rapid ceea ce atinge spatiul  lor, sint o centrifuga incredibila de sensibilitati, amestecindu-le, reorganizindu-le si  dindu-le spatiu in acelasi timp. 

Romania si creativii din Romania dovedesc o apetenta si o aderenta particulara  acestui mod conectiv de a trata culturile-de aceea, America are o reactie foarte  pozitiva si avida de a cunoste cultura romana. 

In materie de spatiul culturii mondiale, cred ca de o buna vreme incoace, toate  culturile lumii (inclusiv cea romana) au trecut prin tavalugul globalizarii si deci al  standardizarii lor prin comunicare si extra expunere. Globalizarea a produs pentru  culturile ‘mici’ ale Europei si efecte pozitive, pentru ca a permis accesul  nediscretioanr catre artisti, pe de alta parte, a uniformizat identitatile, a universalizat  prin simplificare. Dar ma tem ca e un subiect prea complex pentru a fi dezvoltat aici pe masura implicatiilor sale. 

Un american imi spunea ca noi, romanii, parem a fi cei mai tristi oameni de pe  fata pamantului. Exageram, dramatizam, nu stim sa ne traim viata, ne  inchistam in grijile vietii de zi cu zi. Sunteti o prezenta cuceritoare, energica si  optimista, as putea chiar zice ca ati imprumutat felul pozitiv de a fi si a simti al  americanilor. Cat de importanta este “atitudinea” pentru a iesi cu capul sus in  viata?

CS : Cred ca generalizarile sint menite sa ne faca sa tragem concluzii false. Da, eu am o extraordinara capacitate de a ma ridica de jos si de a o lua de la capat si ,  in general, am avut intotdeauna si continui sa am o atitudine constructiva. Dar asta  nu are legatura cu americanii. E o chestiune de profil individual si marturisesc, asa ca  toata lumea, am momente de descurajare, de neincredere, de frica de viata. In fine, in  America, recunosc, am intilnit insa , cantitativ, mai multi oameni care cred ca trebuie  sa mergi inainte, sa depasesti energiile negative, as crezi ca orice se poate. Sintem  prea severi cu acest calificativ de tristete dat romanilor. Toate popoarele europene sint  mai degraba negativiste, e un fel de oboseala a poverii de a fi european Intr-adevar,  eu pun mare prêt pe atitudine, dar nu neaparat pe ceea ce numiti ‘a iesi cu capul sus’  in viata, ci pe a intelege care iti este menirea si a te impaca in profunzime cu drumul  destinat. As numi asta mai repede nevoia de intelepciune, nu pozitivism cu orice pret. 

In aerul din Romania pluteste un puternic sens de dezradacinare. Am auzit  atatea lucruri negative despre aceasta tara si mai ales venind din partea celor  care locuiesc in ea... Din punct de vedere al valorilor umane, care sunt acele  lucruri pe care o tara precum Romania le are in plus fata de Statele Unite Ale  Americii? 

CS: Nu stiu ce sa raspund la intrebarea aceasta, care porneste de la premiza ca, desi  cei din tara cred lucruri negative despre ei, valorile umane de acolo sint superioare,  poate , celor din SUA… 

Social vorbind, Romania este inca o tara traumatizata de tranzitie si de  posttotalitarism. Sentimentul de confuzie, imposibilitatea de a revertebra o ambianta  coerenta porneste de la ruina aceasta post totalitara, inca necuratata, de la atomizarea  sociala, de la tribalizarea relatiilor combinata cu o invazie dezorganizata a regulilor  pietei libere.O ruptura istorica produce intotdeauna asemenea efecte asupra  indivizilor, dindu-le sentimentul ca se oglindesc intr-o realitate pe care nu o recunosc,  fiindca nu o cunosc, fiindca e o realitate in deconstructie si in constructie in acelasi  timp. Teama de necunoscutul in care plutim, desecurizati, produce de pilda un fel de 

sindrom de autoreflectare negativa. Saracia, inegalitatea, agresivitatea contextului  tranzitiei, de asemenea .  

E greu de comparat aceasta prabusire a unui sistem cu ceea ce social se petrece in  America acum. 

Valorile umane sint peste tot aceleasi, dar anumite contexte istorice incearca mai  puternic individul si il confrunta cu limitele umanitatii lui. Deci situatiile sint foarte  diferite. Dar formele de umanitate ramin aceleasi. Si in SUA si in Romania sint  oameni buni si rai, excroci si oameni cinstiti, actori ai vietii politice si victime ale ei.  Dar America nu a cunoscut rupturile noastre istorice si este o mare putere mondiala.  Din acest punct de vedere sensul despre sine al unui american e profund diferit de cel  al unui roman.Ar fi unul mai bun decit altul ? Nu stiu. Nu cred. 

Locuiti momentan la New York, ati locuit si in Franta. Cat de greu sau usor v-a  fost sa va adaptati modului de a gandi si de a exista al fiecarui popor in parte?  Exista diferente uriase intre mentalitatea europenilor si cea a americanilor? 

CS : In primul rind , este greu sa te adaptezi ideii de exil. Ai impresia ca lucrurile se  vor produce natural, dar nu este asa. In cartea lui despre plecarea din Romania,  Copacul din campie, Gelu Ionescu spune la un moment dat ceva de felul acesta-ca  exilatului ii va lipsi intotdeauna ceva, va simti o mare absenta. Cu aceasta absenta e  greu sa te obisnuiesti. Adaptarea s-a produs la mine in Franta. A fost , intr-adevar,  foarte greu, foarte solicitant la toate nivelurile. In primii patru ani petrecuti acolo mi  s-a parut ca am imbatrinit cu 50. La 30 de ani, citi aveam cind am plecat in Franta , e  dificil sa reinveti codurile sociale si culturale ale unei tari , sa te impui profesional,  sa o iei de la zero ca specialist intr-un domeniu, sa iti construiesti un tesut social nou.  Mai ales cind esti de unul singur, ceea ce a fost cazul meu. 

Sosirea in America a fost cu totul altceva. In primul rind, reincepeam dupa 12 ani sa  lucrez cu Romania (in Franta am lucrat intr-un mediu exclusiv francez sau  international) . Apoi, exilul meu era déjà consumat, ma simteam déjà ca un expatriat,  nu mai plecam de acasa. In fine, New Yorkul e orasul in care , ca mod de lucru, ca 

ambianta, ca dinamica si ritm, m-am adaptat cel mai bine din toate locurile in care am  locuit si am lucrat. 

Exista, e drept, o mare diferenta intre mentalitatea americana si cea europeana.  Americanii te primesc oricine ai fi, te accepta pentru ceea ce esti, nu au niciodata idei  preconstruite despre tine. Pentru ei, faptele conteaza mai mult decit originea, statutul  mostenit…etc.In Europa e diferit-porti cu tine ‘amprenta’ poporului din care vii, a  reputatiei consolidate a acestui popor. In consecinta, comportamentul tau nu poate  decit sa accentueze sau sa contrazica idei déjà formate. Este, intr-un fel, un  dezavantaj si o inertie. Dar e inertia tuturor civilizatiilor vechi. 

Au existat vreodata regrete legate de decizia de a pleca din Romania? CS : Nu. Dar a existata o constanta incapacitate de a ma rupe de Romania. 

Care au fost momentele cheie din cariera dumneavoastra si ce satisfactii au venit  pe cale profesionala? 

Momente cheie ? 

Cind, la 27 de ani eram angajata la Revista Teatru si unul dintre cei mai tineri oameni  din presa culturala si Ion Cristoiu mi-a dat libertatea sa scriu o rubrica personala, desi  eram abia sosita in redactie, Cronica tinerei generatii, in care sa scriu de fiecare data  despre ce actori tineri consider de viitor. M-am uitat de curind despre cine am scris  prêt de doi ani si am gasit pe Claudiu Bleont, Pe Oana Pellea, pe Marian Ralea, Dan  Puric, Maia Morgenstern. M-am bucurat sa vad ca nu m-am inselat. Apoi, in 1991, cind am lucrat la UNITER si Ion Caramitru m-a facut directoare dupa ce ma intorsesem din Franta de la Masterat, asumindu-si riscul unui director tinar,  hard working, dar occidentalizat si non-conformist. 

Gratie acestui post l-am cunoscut pe Andrei Serban, de care m-a legat si ma leaga o  colaborare profesionala extrem de pretioasa si irepetabila pentru cariera si existenta  mea. 

Theatrum Mundi a fost o noua etapa, in 1993, cu acel moment din 93 in care i-am 

avut alaturi pe Victor Rebengiuc, George Constantin, Mircea Diaconu, Horatiu  Malaele, Catalina Buzoianu si Alexandru Dabija pentru’reforma sistemului de  salarizare in teatre’ si o noua lege a teatrelor.Astazi perioada aceea, atit de plina de  iluzii, iluzii pe deplin impartasite cu acesti oameni,mi se pare din nefericire, apusa. In februarie 95 am plecat in Franta ca director al Masterului European in  Management cultural de la Scoala de comert din Dijon si atunci am inceput o cu  totul alta meserie, cea de formator, de specialist in politici culturale, management  cultural si cooperare culturala. Cind am fost recrutata, am pus conditia sa dezvolt o  antena pentru tarile de est-eram déjà foarte avansata cu acest proiect.De asemenea,  am pus conditia ca Gabriela Tudor-colaboratoarea mea constanta de 5 ani la UNITER  si Theatrum Mundi sa coordoneze antrena estica, eu fiind directoarea Masteratului  dublu.N-a fost simplu, Primele patru luni am platit-o pe Gabi din banii mei, -francezii  s-au lasat cu greu convinsi sa aiba o echipa de romance la cirma unui masterat  european. 

In 98 am fondat pe banii mei asociatia ECUMEST si una dintre cele mai bune  studente ale mele, Oana Radu, a acceptata sa mi se alature si sa construiasca alaturi  de mine si de Aura Corbeanu-o alta fost studenta si coechipiera, astazi director  executiv la UNITER, asociatia. 

Cred ca americanilor le-ar place povestea asta cu multe femei care vor lucruri  imposibile si se solidarizeaza pentru binele comun ! 

Si fiindca , din nefericre, Gabi s-a stins anul acesta foarte tinara, dupa ce si-a  construit o cariera proprie ca director al Prohelvetia si exceptional promotor al  dansului contempooran si artelor emergente in Romania, cred ca e bine de spus ca  dedicatia fara limite pentru binele comun are un prêt mare ! 

In fine, din momentele mai recente : construirea prin ECUMEST a platformei  Policies For Culture impreuna cu Fundatia culturala Europeana din Amsterdam in  2000, publicarea cartii mele in 2006(Another brick in the wall-un studiu comparativ  despre trainingul in managemnent cultural in Europa) si numirea mea ca director la  ICRNY. Cred ca nu este necesar sa mentionez Academia Itineranta Andrei Serban,  Festivalul de Film Romanesc de la New York sau expozitia de Street Art organizata 

anul trecut, ale carei ecouri legate de poneiul roz nu s-au stins nici azi. Respect foarte mult curajul si increderea solidara pe care Horia Patapievici in primul  rind, dar toata conducerea ICR, mi-au aratat-o, dindu-mi libertatea de a-mi exercita  creativ si modern meseria.  

Care sunt acele calitati care v-au ajutat sa va faceti respectata intr-o lume  “culturala”, o lume atat a barbatilor, cat si a femeilor cu realizari si capacitati  remarcabile ? 

In primul rind, capacitatea de munca, pasiunea, dedicatia pentru ceea ce fac si,  probabil, modul original in carte ‘traiesc’ aceasta meserie. 

Nu in ultimul rind, faptul ca am facut pionierat intr-un domeniu. Managementul  cultural e ceva care in Europa a aparut ca disciplina abia in anii 8o. De la a construi  programe la a dezvolta institutii, a forma, a restructura, a preda politici culturale, a  face expertiza si consultanta, a scrie articole si carti despre asta…am trecut prin  toatea acestea. In plus , am facut-o in toata Europa, in Romania si in SUA acum. E  natural ca, aceasta experienta sa aduca o forma de recunoastere. 

V-ati lovit de prejudecati legate de statutul dumneavostra de femeie, de mama  aflata ec ont propriu ? 

Da, m-am lovit, din fericire insa am devenit constienta de asta foarte tirziu. Dar cred  ca lucrul cel mai dificil de care m-am lovit este ca a trebuit sa constat, pe pielea mea,  ca o femeie are, intr-adevar , mult mai mult de tras in cariera. Educatia mea e in totala  contradictie cu o asemenea idee.  

Singurul lucru care imi ramine de facut este, nu-i asa , sa fiu cu atit mai multumita ca,  in ciuda acestor lucruri, m-am realizat profesional. 

Care sunt persoanele care si-au pus amprenta asupra vietii si sufletului  dumneavoastra? Ce ne puteti spune despre relatia pe care o aveti cu copilul dumneavoastra?

Sper sa nu va suparati, dar asta este o intebare mult prea personala si prefer sa nu  raspund. Un singur lucru e de domenul public. Fata mea, Elvira, este marea mea  mindrie personala si relatia pe care o am cu ea compenseaza multe dintre lucrurile  mai putin bune care mi s-au intimplat. 

Sunteti fara doar si poate o femeie puternica, independenta, cu o vointa si  ambitie pe masura, o femeie care a reusit in viata ec ont propriu. Cum ati  reusit ? Au existat insa si momente de vulnerabilitate, momente in care ati spus :  “nu, nu este ceea ce-mi doresc de la viata !” ? Cum le-ati depasit ?  Exista si au existat si vor exista aceste momente. 

Oricum ceea ce pare si ceea ce este viata unor oameni despre care ni se pare ca ‘au  reusit’ nu e niciodata acelasi lucru. 

Cred ca am doua calitati care m-au ajutat sa nu ma prabusesc in momentele foarte  grele. Umorul si faptul ca sint credincioasa.  

Care sunt acele lucruri care va fac sa zambiti in momentele cele mai grele? Depinde de momente. De obicei , cel mai simplu lucru pe care il fac este ca merg si imi cumpar flori. 

Ce amintiri frumoase rezervati Romaniei si care sunt acelea pe care vreti sa le  dati uitarii? 

Nu vreau sa dau uitarii absolut nimic. Tot ceea ce mi s-a intimplat a fost necesar.